Că datele personale ale fiecăruia care are un cont, ceva, pe internet sau oriunde altundeva, nu mai sînt demult confidențiale, asta deja nici nu mai contează, că la câte legi s-au dat ca să poți fi monitorizat de big brotherii fără număr, e fix pix. Adicătelea, fix – pentru omu’ de rând, pix – pentru secretul de serviciu, care mai trebuie să și noteze pe hârtie, nu numai să înregistreze. Evident, ca să ne păzească, pe noi, civilii, cum ar veni, de teroriști. Ya, right! De aia, pe conturile de e-mail ești bătut la cap să-ți treci, pe lângă datele personale, și numărul de telefon, că, cică, să fie nu existe riscul să-ți pierzi contul. Următorul pas va fi, probabil, să dai raportul cu ceea ce ai făcut în ziua precedentă, fiindcă, nu-i așa, dacă vine teroristul și îți fură contul, ca să terorizeze?

Acuma, cu conturile e clară treaba. Însă mai e o treabă. Dacă ai făcut cumpărături online, și ai plătit cu cardul, atunci când introduci datele tale personale îți apare scris că tranzacția e confidențială. Adicătelea, că toată treaba asta e între tine, ăla de plătești, și vânzătorul, ăla de vinde. Numai că, ce să vezi, ce atâta confidențialitate, că de ce să nu vândă vânzătorul și datele tale personale la alții, terți, cum s-ar zice? Că nu credem că serviciile, care ne apără de teroriști, de fapt ne terorizează furându-ne datele personale și dându-le mai departe, în funcție de interes. Și uite așa, după ce faci niscaiva cumpărături online, banale, de altfel, te trezești, după un timp, că ești sunat de către alții, ca să-ți ofere și ei ceva. Adică, să fie ei șmecheri și să încerce să-ți bage pe gât niște chestii, că mai bine stau banii tăi în buzunarele lor, decât în ale tale. Așa se face că, deunăzi, primesc un telefon din… Olanda. De la o firmă care, secreții… pardon, naiba știe cum, a ajuns în posesia datelor personale.

Io, în parcare. Deschid portiera și dau să pornesc motoru’, când sună telefonul. Mă uit la număr – +31. Nnnnggg? Răspund, totuși.

– Alo!

-Hello, îmi zice de la celălalt capăt al telefonului, într-o engleză cu prune în gură, aș vrea să vorbesc cu Coulaiinn Maiheaii.

– Nnngggg?

– Vreau să vorbesc cu Coulaiinn Maiheaii.

Mă uit pe scaunul din dreapta. Nu mai e nimeni. În spate, la fel. Bă, îmi zic, o fi vorba despre mine.

– Io-s, răspund.

– V-am sunat să vorbim despre medicamentele de care aveți nevoie ca să fiți sănătos. Știți, la noi la firma… (prea multe prune în gură are engleza de la celălalt capăt al telefonului, așa că n-am reușit să rețin numele firmei) există seriozitate, de aceea, facem totul pentru clienții noștri. De aceea vrem să vă oferim, la un preț special, câteva medicamente de strictă necesitate. Ce ziceți?

– Zic că nu, mulțumesc, nu am intenția să cumpăr nicun fel de medicament.

După o mică pauză…

– Dar de ce, puteți să-mi dați și un motiv?

– Da, sînt sănătos.

Pauză ceva mai lungă…

– Ok, deci sînteți sănătos. dar, totuși, haideți, atunci, să vorbim despre medicamentele de care o să aveți nevoie în viitor. Știți, așa cum v-am spus, avem niște oferte foarte bune.

– Știți, așa cum v-am spus, nu, mulțumesc, intenționez să fiu sănătos și în viitor.

Pauză cu un fel de oftat…

– Bine, atunci, dacă o să aveți nevoie de ceva medicamente, să mă sunați la numărul ăsta de telefon. Întrebați de Ashley.

– Sigur, cum să nu.

Am băgat cheia în contact cu un aer ușor tâmp: Bă, de unde naiba au ăștia datele mele personale? Adică, tocmai din Olanda? Alo! Big brother?