Te miri și numa’ nu poți să înțelegi ce-au în cap ăia de vor să vândă blana ursului din pădure. Că așa au făcut niște hangii, nu de oricare, ci din ăia care cheamă drumeții, când au îmbiat poporul să “ne simtem bine” de ziua îndrăgostiților, dar nu oricum, că dacă-i mare chef mare, musai avans de 50 de lei de căciulă. Și, patru oameni din popor au mers și ei, după ce-au aruncat înainte avansul, ca zmeul care își arunca buzduganul înainte de sosire, la han, ca orice drumeț. Iar hanul, ce să vezi, era plin ochi. S-au așezat cuminți oamenii noștri, la locul lor, pe la vreo opt seara, și-au luat câte un suc sau o apă plată, apoi, că de aia erau acolo, și-au zis că-i timpul să și mănânce ceva, așa că au ridicat și ei două degete, cum că le e foame de-o salată. Și trece o jumătate de oră, trece o oră, salatele nicăieri. “Alo, da’ salatele, cum e cu salatele?”, întreabă mesenii noștri cu un început de chiorăială în mațe. Și li se răspunde că n-au fost uitați, da’ tare-i aglomerat și să mai aștepte puțin, că nu pot face față la atâta popor. Și mai trece o jumătate de oră, trece o oră, salatele ia-le de unde nu-s, ca urmare, unul din meseni se lasă păgubaș și renunță. Ăilalți, mai răbdători din fire, mai stau o oră, apoi, fiindcă mațele chiorăiau din toți rărunchii și ca să nu moară ca proștii de foame la masă, și-au băgat picioarele în el de chef și au plecat mai hămesiți decât veniseră acu vreo patru ore. Bineînțeles, nu înainte de a-și cere buzduganele înapoi, recte 200 de lei. Păi bine, măi, da’ dacă tot ați cerut avans, n-ați știut și câți or să vină? Sau tabla adunării e pe interes: adică 1+1=2, la numărat de bani, iar la numărat de popor e un om, prea mulți oameni, doi oameni, prea mulți oameni – fraierii!