Câteodată, când am timp liber, îmi place să ies şi să descopăr parcurile Londrei. Am o foame de parcuri ceva de speriat, ai spune că toată viaţa m-am hrănit cu ele, dar că nu mi-au ajuns nici pe-o măsea, şi de aia acum le caut cu toate simţurile lăsate libere. Azi merg în Regent Park. Mi-e drag mie parcul ăsta, cum stă el cuminte, în centrul metropolei, aşteptându-te cu toate porţile deschise – şi credeţi-mă că sunt multe porţile astea. Intru pe la poarta din partea de nord, venind dinspre Oxford Circus, după ce am tăiat trotuarul cu paşi cât am putut de largi şi grăbiţi. Dar odată ajunsă în parc, am vreme să respir, să respir aşa, adânc, trăgând în piept aerul bogat de primăvară. Pentru că e cald azi, sunt multe grade în care mercurul termometrului poate înota fericit, iar eu am un zâmbet ecuatorial pe faţă şi dor de a-mi lăsa ghetuţele să zburde fericite pe câmpii.

Fără să mă socotesc mult, o iau pe prima alee ce mi se deschide în faţă. Vreau să găsesc o bancă la soare, care să mă ispitească să mă aşez pe ea, să-i ţin companie vreo 2-3 ore, şi să-i citesc pe tăcute din cartea pe care am ascuns-o în geantă. Îmi place mie să citesc în parc (de fapt, citesc oriunde, fie că-s în tren, în pat, sub pat, în avion sau în pauza de masă), dar când sunt în parc e „Mihaela la maxim”. Pe lângă că mă scald în soare şi în miros de iarbă (uneori vara am noroc să dau peste miros de fân cosit – un de-li-ciu!!!), îmi place să pun tot la jumate de oră cartea de-o parte şi să cercetez cu privirea împrejurimile, în timp ce pe tăcute duc un monolog cât se poate de consistent despre subiectul citit. Şi asta vreau să fac şi azi, să-mi găsesc banca prietenă, căreia să îi argumentez muţeşte de ce personajul X a făcut ce-a făcut împotriva lui Y.

Lacul lebedelor 

Fac la stânga pe alee, fac la dreapta şi ajung la lac. Sclipeşte alene şi face inele pe apă când o mulţime de raţe şi câteva lebede se apropie de mal, să culeagă bucăţele de pâine aruncate de copii. Nu pot să nu mă opresc măcar vreo două, trei minute. Adunaţi în jurul unui adult, piticii scot ţipete de bucurie de fiecare dată când un plisc portocaliu prinde un colţ de pâine. Atras de tabloul vesel şi zgomotos, un căţel se apropie şi se postează şi el la marginea apei, dând din coadă mai ceva ca un ştergător de parbriz. Ba chiar latră scurt, iar de câteva ori chiar încearcă să atingă apa cu laba. Raţele şi lebedele nici gând să se sperie, continuă să pescuiască pâine din apă cu o nonşalanţă care îi face pe cei de pe mal să râdă ca la circ.

Casa Ceaiului, podeţe şi Alice în Ţara Minunilor

Râd şi eu şi pornesc iar în explorare, undeva sigur mă aşteaptă o bancă. De partea cealaltă a lacului, o clădire lungă, cu ziduri şi coloane albe, îşi sticleşte ferestrele în soare, trimiţându-le reflexele printre copaci. Miroase a primăvară, a zi verde şi aurie în acelaşi timp. Ajung la Casa Ceaiului. Amplasată de-a dreptul pe mal, ceainăria are straturi de zambile sub geamuri şi o mică terasă aşternută cu pietriş, unde la câteva mese de lemn stau muşterii. Azi nu vreau, însă, să iau loc, prefer să îmi cumpăr un pahar de ceai şi să-l iau cu mine, în plimbarea mea pe alei. Paşii mă poartă spre un podeţ de lemn, care mă duce în altă parte a parcului. Sunt multe asemenea podeţe – unele au o împletitură frumoasă şi bucle grele din fier forjat, ceea ce mie îmi dă senzaţia că întreg parcul este domeniul unui castel. Poate dai peste Alice din Ţara Minunilor, îmi zice în mine un gând. Sau poate dai peste Iepurele alb şi grăbit, răspunde un alt gând şi instantaneu îl compătimesc pe urecheat. La graba lui de toate zilele, sigur nu are timp să stea ca mine şi să privească de pe podeţ pârâul peste care atârnă ramurile unui copac înflorit. Pare a fi un prun cum sunt atâţia pruni acasă la bunica, dar şi un spin de-ar fi, mie tot mi s-ar părea nebun de frumos.

Ca la noi, la ţară, în mijlocul Londrei

E peste tot semn de primăvară, de voie bună, şi orice ramură care are măcar muguri pe ea mă face să-mi doresc să mă apropiu să mă conving că-i adevărat. Vorba ‘ceea, de treci codri de aramă, de departe vezi aproape, aşa că după alţi 50 de paşi, fac la dreapta şi păşesc pe iarbă. Firele mici au verdele ăla crud şi nou, nu veştejit şi molatec ca în octombrie-noiembrie, iar când cobor la pârâu şi încerc apa cu degetele, nu mi se pare foarte rece. Mă aflu acum într-o zonă perfect rurală. Un gard pe care încă se caţără ierburi lungi, uscate de astă toamnă, dar şi nişte lujeri noi, gata să-şi facă loc spre lumină. O pajişte scurtă coboară la pârâu, ale cărui maluri de-o parte şi alta sunt îmbrăcate în stufăriş şi el uscat. Îmi place al naibii de mult, îmi zic pe tăcute, e ca un colţ de-acasă, de la Borza, dacă ştii unde anume să cauţi pe Valea Agrijului. Şi mă aşez puţin pe iarbă – pământul încă e rece, dar ce stare de freedom îţi dă! Să zburzi pe câmpii, îmi repet, şi arunc doi biscuţi la cele câteva raţe de pe apă.

Narcisele lui Wordsworth

Când pornesc mai departe, cărarea mă duce la o colină îmbrăcată în mesteceni. Cu trunchiurile zvelte şi albe, îmi par nişte lumânări care se înalţă să caute unde e aerul mai curat şi să-şi desfacă acolo coroana flacără. Şi iar zâmbesc, eu cu mine, pentru că ştiţi sentimentul ăla de bunăstare sufletească, de happyness interior, când – deşi nu ştii de la ce ţi se trage – eşti convins că poţi muta munţii din loc? Ei bine, asta am eu pe toată faţa, bucuria aia de om absolut liber, când nicio grijă nu bate la geam, când nimic nu-mi tulbură mările. Şi cărarea duce mai departe şi mai departe, până iar mă opresc. De data asta am descoperit narcise. Galbene şi moţate, stau împrăştiate pe pajişti, de ambele părţi ale limbii de asfalt. Scot aparatul de fotografiat şi fac câteva poze. Nu multe, dacă-s prea multe parcă le piere farmecul, ci doar câteva, că prea-s curajoase narcisele astea, cum stau ele moţate în vântul de primăvară. La noi în Zalău şi până şi în grădina lu’ buni, la Mirşid, toate florile stau cuminţi în straturi şi răzoare şi nici prin cap nu le trece să se ia şi să-şi mute catrafusele de-a dreptul pe câmp. Ca să nu mai vorbim că mai la vale sticleşte lacul şi doar de mici ni se spune să nu ne apropiem de apa lui că e primejdios? Hotărât lucru, narcisele astea de-o palmă din Regent Park sunt îndrăzneţe tare. Sau poate simt şi ele cum a trecut uşor primăvara pe aici. Şi mă aşez iar pe un petec de iarbă – jos către lac, o familie a pus deja pătura de picnic – şi uitând cu totul de bancă şi de cartea din geantă, îmi las gândurile să alerge unde vor. O parte strigă haotic ÎNDRĂZNEŞTE, altele fug departe, acasă, iar unele îngână încetişor, ca pentru ele, versurile cu narcise ale lui William Wordsworth:

„I wondered lonely as a cloud
That floats on high o’ver vales and hills,
When all at once I saw a crowd
A host, of golden daffodils;
Beside the lake, beneath the trees,
Fluttering and dancing in the breeze”.