În numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Amiiin, că am să iau eu aieste cruci vechi şi ruginite de pe morminteee şi am să le duc eu la fieeer vechi, aşa să-mi ajute bunul Dumnezeeeu. Cam aşa glăsuia, mormăind uşor în barbă, încântat, preotul ortodox din Aleuş, în timp ce culegea, una câte una, crucile metalice de pe mormintele credincioşilor, hotărât să facă o treabă bună şi să despovăreze locurile de veci de atâta greutate nefolositoare, care oricum a cam ruginit şi poate fi cauzatoare de moarte. Nu, Aghiuţă?! Că dacă se împunge careva în ele?! Nu la fel au gândit şi oamenii din sat, tradiţionalişti cu frică de Dumnezeu şi credinţă în alea, de nu-i voie să vorbeşti despre ele, decât în şoaptă. Că moşii şi strămoşii lor, când îşi schimbau crucile de lemn de pe morminte cu altele mai noi, puneau crucea veche pe mormânt cu pioşenie, să se degradeze singură. La fel au făcut şi ei cu astea de fier, după ce au pus la capul mortului o piatră funerară. Numa’ că popa lor, om mai umblat, cu grijă de natură şi strângător nevoie mare, s-a gândit că fierul nu-i biodegradabil şi că musai tre’ să-i facă felul până nu dau de el puradeii. Şi i l-a făcut!