Pentru că ne-am obişnuit să bagatelizăm importanţa unor cuvinte folosindu-le prea des, în contexte în care nici măcar nu îşi au locul, pentru că mass media abundă de „extraordinar“, „magnific“, „nemaipomenit“, „senzaţional“ în fiecare zi, atunci când ai de prezentat sau de scris despre ceva sau cineva cu adevărat deosebit îţi dai seama că nu mai ai termeni şi îţi vine să inventezi cuvinte. Şi, da, e foarte greu de scris despre un om precum Cristian Bădiliţă, cel care traduce pentru prima oară în România, cu comentarii critice, bibliofile, patristice, filologice şi istorice, Noul Testament.
Aşa că lăsând la o parte cele doar câteva zeci de volume publicate, care doar amintite ar ocupa câteva pagini, e cumva de mirare că Cristian Bădiliţă a ajuns la Zalău, şi aici meritul e al Bibliotecii Judeţene Sălaj, dar s-a datorat şi faptului că în ziua precedentă a susţinut o conferinţă la Cluj.
Introducerea „magna cum laude“ a fost făcută de Florica Pop, directoarea bibliotecii, şi de Emil Culda, un economist pasionat de cultură autentică. Două ore cât a durat întâlnirea au trecut extrem de repede, iar cele circa 30 de persoane prezente au simţit de la primele clipe că au în faţă un om deosebit, extrem de modest, deschis la dialog, cu aplecare spre semenii săi, cărora le şi dedică, de altfel, tot ce scrie.
Expunerea lui Cristian Bădiliţă a fost făcută pe marginea textului tradus şi comentat din Evanghelia după Matei, dar şi despre stilul şi limbajul folosit de Matei, Marcu şi Luca în scrierea textelor, care diferă foarte mult de la unul la celălalt. Volumul semnat de Bădiliţă, aflat la cea de-a doua ediţie, este bilingv, şi include atât traducerea în limba română, cât şi textul în greaca veche, care urmează cu fidelitate ediţia stabilită de Nestle-Aland, adusă la zi de cei mai reputaţi savanţi internaţionali. De asemenea, ar fi de menţionat că cea de-a doua ediţie a fost revizuită, şi în ciuda recomadărilor făcute de cei de la editură, autorul i-a adăugat 60 de pagini de comentarii. În amplul comentariu din partea a doua apar şi variantele de manuscrise, cititorului oferindu-i-se informaţiile necesare la nivel filologic, istoric şi teologic, pentru o înţelegere mai adâncă a sensului. Câteva zeci de pagini sunt dedicate comentariilor Părinţilor Bisericii, punţi de legătură între autorii textelor Noului Testament, pe de o parte, şi exegeză, liturghie, spiritualitate, pe de altă parte.

Un fel de releu între Noul Testament şi cititor

În cadrul întâlnirii, Bădiliţă a accentuat faptul că această traducere se adresează publicului larg, nefiind doar o realizare ştiinţifică riguroasă destinată preoţilor, sau studenţilor în teologie, ci şi o mărturisire cinstită a credinţei creştine. Volumul de faţă încearcă să restituie Cuvântul Evangheliei în forma lui cea mai apropiată de original şi cea mai adecvată pentru sufletul unui creştin modern.
Toate cărţile lui Bădiliţă, şi nu sunt puţine, sunt dedicate cuiva, de fiecare dată când scrie, scrie cu dedicaţie, cu gândul la cineva, şi nu o face pentru a-şi dovedi genialitatea. De multe ori a scrâşnit din dinţi şi a strâns din pumni în lupta cu timpul, dar a scris, de fiecare dată, ştiind că e important ca oamenii să aibă acces la aceste cunoştinţe. Când scrie ceva, nu o face doar de dragul de a scrie, ci o face pentru cineva, iar traducerea de faţă e dedicată memoriei martirilor din perioada comunistă şi creştinilor de toate confesiunile.
Cristian Bădiliţă a explicat şi câteva puncte în care traducerea sa sună diferit faţă de cea canonică. În cazul Rugăciunii „Tatal nostru“, „pâinea noastră cea de toate zilele“ devine „pâinea noastră de mâine“, fără ca mâine să fie luat ad literam, ci într-un sens mult mai larg, reprezentând un viitor pe care care noi îl trăim deja. Alte adnotări care apar în traducere, în cazul aceleiaşi rugăciuni, sunt „gresalele noastre“ care devine „datoriile noastre“. De asemenea, „trădarea lui Iuda“ e o traducere inexactă a unui cuvânt grecesc care înseamna „a preda“, „a da pe mana cuiva“. „Adevărat zic vouă“ devine „amin zic vouă“, iar termenului „prefăcuţi“ îi este preferat neologismul „ipocriţi“, tot aşa cum cuvântul „preacurvie“ este substituit cu mai directul „curvie“.
Pentru că ştie greaca veche, şi pentru că a citit atât de mult despre Noul Testament, spune despre el că se vede ca un fel de releu între evanghelii şi cititor, capabil să transmită şi să lămurească multe neajunsuri datorate traducerilor mai mult sau mai puţin fidele.

Nouăzeci la sută din timp şi-l petrece citind

şi le recomandă tuturor celor care doresc să scrie, să citească de cel puţin trei ori mai mult decât scriu. Iar copiilor, că tot are o carte dedicată lor, le recomandă şugubăţ ( pentru că este şi unul din titlurile cărţilor sale): „Jucaţi-vă mai mult cu focul“, în sensul de a fi mai curioşi şi mai deschişi către cunoaştere. Şi pentru că tot am ajuns la copii, una din observaţiile care a dat temă de casă celor prezenţi a fost aceea că uneori, când ne copilărim, suntem mai aproape de…(şi aici fiecare a interpretat cum a crezut de cuviinţă), decât atunci când încercăm să mimăm că suntem serioşi.
La final, cei prezenţi i-au relansat invitaţia de a reveni la Zalău, iar poveştile s-au întins în timp ce lumea l-a înconjurat, atât pentru autograf, cât şi pentru a-l mai auzi vorbind, pentru a afla mai multe despre omul atât de deschis şi modest, care a dat atât de mult semenilor săi şi care a ales să înnopteze simplu, la mansarda bibliotecii, în locul unei camere confortabile la hotel.