Canalele de televiziune de ştiinţă şi cultură, de genul Discovery, Animal Planet sau National Geographic reiau tot mai des relatări despre apariţii misterioase ale unor creaturi, în cele mai multe cazuri gigantice, păroase şi neagresive, semnalate de diferite persoane, care, în unele cazuri, au reuşit şi imortalizarea lor pe peliculă. Din păcate, de la distanţe destul de mari, astfel că imaginile sunt destul de şterse. După locul apariţiilor, creaturile au primit denumiri diferite, precum BigFoot şi Sasquatch, în pădurile Americii de Nord, şi Yeti, în zonele Nepalului. Nimeni însă sau poate puţini dintre realizatorii reportajelor ştiu că asemenea apariţii de creaturi misterioase au fost semnalate şi în Ardeal. Mai precis, în pădurile din zona localităţilor sălăjene Cliţ, Agrij şi Halmăşd, unde multe dintre evenimente sunt povestite şi repovestite generaţiilor următoare cu intenţia să nu fie uitate.

 “Pădurenele” din Cliț

Apariţiile creaturilor misterioase în Cliţ sunt semnalate din vremurile când satul era aşezat pe Valea Cliţului, a treia vale de la Surduc, după pârâurile cunoscute sub denumirea de “Ruginoasa” şi “Pişătoarea”. Având în vedere că în prezent satul se întinde de-a lungul râului Someş, evenimentele pot fi plasate în urmă cu aproximativ 200 de ani, când Valea Cliţului era populată cu oameni care locuiau în bordeie situate de o parte şi de alta a văii. Ileana Groza, de 68 de ani, pensionară din Surduc, născută în Cliţ, povesteşte despre multiple apariţii de creaturi de sex feminin, cu păr capilar de culoare şaten, atât de lung şi de bogat încât le acopereau tot corpul. Sătenii le numeau “pădurene”.

Relatările sursei datează din secolul al XIX-lea şi au fost transmise prin viu grai, din generaţie în generaţie. Din cele auzite de la bunici despre pădurene, Ileana Groza îşi aminteşte că apariţiile păroase vorbeau o limbă pe care localnicii nu o înţelegeau, dar în urma deselor contacte cu oamenii, ele au reuşit asimilarea unui vocabular destul de sărac al limbii române. Bărbaţii îşi amintesc că pădurenele obişnuiau să bată seara la geamurile caselor, şi, având voci deosebite, încercau prin cânt să atragă în noapte bărbaţii. Printre amintirile neplăcute ale localnicilor sunt şi cele legate de atracţia deosebită pe care o manifestau pădurenele faţă de copiii localnicilor, din cauză că aceştia erau cu piele netedă, neacoperită de nici un fir de păr. De nenumărate ori au fost semnalate şi răpiri de copii, în cele mai multe situaţii incidentele având loc chiar sub ochii ţăranilor, care, lucrând pe câmp, îşi lăsau copiii mici în leagăne amenajate la marginea câmpului, în apropierea pădurilor.

Interesant de menţionat e faptul că în urma unei răpiri, pădurenele îşi lăsau în leagăne propriii copii, şi ei păroşi. Ţăranii au învăţat cu timpul cum să-şi redobândească fiii, prin ameninţarea, cu un foc făcut la marginea pădurii, cu arderea copiilor de pădurene. În asemenea situaţii, ele erau de acord cu schimbul. Caracteristic acestor creaturi era mirosul, ele obişnuind să se spele doar pe picioare, de regulă la izvoarele pârâurilor, murdărind apa de băut a oamenilor. Până la urmă, localnicii cred că pădurenele au dispărut în urma exploatării masei lemnoase din acea zonă, a afluenţei mari de persoane şi a gălăgiei. Aceleaşi apariţii au fost semnalate şi în zonele împădurite din Agrij, doar că aici creaturile erau denumite “Fetele Pădurene”.

 Omul pădurii din Dumoaia

Poate cele mai recente amintiri despre apariţii ale creaturilor autohtone de genul Bigfoot au fost semnalate în 1989, în zona dealurilor din Halmăşd. Teritoriul era cunoscut pentru plantaţiile sale de vie care efectiv au fost rase de fostul regim, iar pădurile de pe dealuri (este vorba în special de pădurea cunoscută sub denumirea de Dumoaia) au dispărut în urma exploatării lemnului, motiv pentru care alunecările de teren erau evenimente obişnuite în acele zone, casele oamenilor din vale fiind predispuse periodic ameninţării cu dispariţia prin îngroparea în pământ. Pentru remedierea acestor greşeli, oamenii de partid şi de stat au dispus efectuarea de plantări de puieţi de salcâm, care în aceste zone e cunoscut sub denumirea de acaţ. Bineînţeles, plantările trebuiau efectuate de pionierii patriei. Un fost profesor de fizică din zonă, stagiar la acea vreme, G.G, de 38 de ani, originar din Timişoara, desemnat din partea consiliului profesoral pentru ducerea la îndeplinire a măreţelor planuri, povesteşte că operaţiunea a fost în cele din urmă un eşec din cauză că părinţii au interzis copiilor să participe la plantări de grija omului pădurii, care, supărat că i s-a tăiat pădurea, va răsturna dealul peste ei. De menţionat este faptul că omul pădurii s-a arătat de mai multe ori în visele femeilor din sat, fiecare amintindu-şi clar de ameninţarea omului pădurii. Fostul profesor mai relatează că asemenea poveşti despre omul pădurii circulau mai mult doar prin cercurile feminine din comunitate, păstrătoare şi ele prin viu grai a relatărilor bunicilor şi străbunicilor.

Omul pădurii este real în imaginar

Camelia Burghele, muzeograf la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău, spune că cele relatate sunt cuprinse într-o categorie culturală foarte elastică denumită “imaginar popular”, categorie care constituie subiectul unor ample studii de antropologie şi etnologie. “Nu este vorba aici de a integra asemenea personaje în plan real sau în plan imaginar în sens strict, exact, pentru că diferenţele între cele două planuri sunt de alt ordin, simbolic, mental. «Pădureanca», «Omul pădurii» sau «Fata pădurii» sunt apariţii ce ţin de o mitologie difuză, la fel ca strigoii, Joimăriţa sau Ielele şi esenţial mi se pare faptul că, activând inconştient nişte resorturi ale mentalului colectiv, comunitatea tradiţională chiar credea în ele”. Muzeograful menţionează că astfel de fiinţe populează imaginarul colectiv tradiţional, având rolul de a explica, într-o manieră simbolică, ceea ce este practic inexplicabil, pentru că scapă logicii concrete, sau, altfel spus, de a regla raporturile omului simplu cu sacrul. “De exemplu, schimburile de copii practicate de «Fata padurii» puteau explica în satul arhetipal îmbolnăvirile nou-născuţilor sau însănătoşirile miraculoase ale unor copii bolnavi; presiunile morale exercitate de aceleaşi fiinţe ale pădurii pot fi corelate, în ordine simbolică, cu alunecările de teren de la Halmăşd. Omul simplu structurează lumea după o logică simbolică şi acest lucru îi permite să nu vadă universul unilateral, ca real sau abstract, ci să-l gândească difuz, mereu corelat cu evenimente supranaturale. Iar apariţiile despre care vorbesc interlocutorii dumneavoastră ţin exact de această ordine a permeabilitaţii supranaturalului în real. Dacă îmi permiteţi un joc de cuvinte, «Omul pădurii» este real, dar este real în imaginarul în care omul societăţii tradiţionale trăieşte”, a mai spus Camelia Burghele.

 Ardealul pădurenilor

Transilvania primeşte denumirea de Trans Silva în jurul anului 106 d.H., odată cu cucerirea Daciei, denumirea semnificând zona de “peste pădure”. Din secolul al IX-lea, Transilvania devine regat al Ungariei şi va fi cunoscută sub denumirea de Ardeal, în limba maghiară Erdély, cuvântul “erdő” semnificând “pădure”. Este interesant de menţionat faptul că în situaţia în care se traduce din limba maghiară “erdélyi”, cuvânt ce semnifică un locuitor din Ardeal, se ajunge la cuvântul “pădurean”.

 Articol apărut în Transilvania Jurnal, 12 decembrie 2001