E noapte. Dintre organe, ale legii, desigur, unul își ține chiștocul, flasc, de acuma, între degete, privind gânditor în jur. Sau doar privind. Așa mic cum e, chiștocul adică, nu prea mai are ce face cu el. Să-l pună înapoi de unde l-a scos, tot degeaba, că, mic și fără vlagă, tot acolo-i. Totuși, degetele încearcă să-l anime puțin, într-un fel de mișcare de frecare care să aprindă, din nou, chestia mică și consumată înainte de vreme. Eee, dar când de la natură e dat așa, nu prea mai ai ce face. Așa că, organul, al legii, desigur, că tot e întuneric în jur și rușinica nu-i la vedere, se dezice de chiștocul flasc și, cu un gest a lehamite, aruncă bucățica mică, cândva puțin mai mare și vârtoasă și, mai ales, focoasă, în iarba de lângă grupul format, așa cum s-a văzut la 11 noaptea, din organe – ale legii, desigur. În uniformă. “Așaaa, aruncă-l pe jos, că dacă-l aruncam io, repede săreau localii pe mine să mă amendeze. Da’ așa, cum să se amendeze între ei?”, se aude o voce de lângă bidoanele care așteptau să se umple cu apă. “Păi da, că doară ăștia ar trebui să fie exemplu. Da’ de unde exemplu?”, continuă, cu năduf, omul, deja înfuriat. Organele, ale legii, desigur, se urcă în mașină și pleacă. Acuma, nu se știe dacă au și ajuns la urechile lor vorbele celor cu bidoanele la apă, și nici nu cred că ar fi avut vreo importanță. Și, la urma urmei, trebuie să-i înțelegem – ce poți să faci cu o chestie mică și flască? S-a încercat cu degetele, și tot degeaba. Așa, mai bine să se dezbare de rușine pe întuneric. Că, vorba aia, eu mă fac că nu văd, alții se fac că nu mă văd.