Nu pot să condamn, dar nici să accept! Încerc să mă situez exact la limita dintre a nu răni persoana în cauză, respectându-i suferința, și a nu permite să fac parte din masa de oameni creduli și ușor de manipulat care-i aduc lui un plus de handicap. Pentru a identifica acel punct, pe de-o parte, încerc să mă pun în pielea lui, pe de altă parte, mă detașez de orice implicare afectivă care ar putea periclita evaluarea „la rece”. În pielea lui, intuiesc că m-aș simți neacceptată, ca o consecință a faptului de a fi neînțeleasă, fără perspectivă, privată de un drept fundamental, și anume acela de a alege, nemaivorbind de egalitatea de șanse sau de dreptul la o viață normală. Din exterior, mă revoltă contrastul între ostentația afișată și presupusa lui situație reală. Sigur că lupta între ceea ce simt și ceea ce gândesc mă trece printr-un mozaic de stări. Recent, mi-a fost dat să-l întâlnesc pe acest băiat care nu putea fi trecut neobservat, în primul rând pentru atitudine, în al doilea rând prin ceea ce purta. Repet, contrastul era prea mare. Nu înseamnă că nu are dreptul la o haină curată, doar pentru că are o oarecare problemă, numai că transmitea mult mai mult, transmitea o oarecare aroganță care, din postura lui, mi s-a părut nepotrivită. Încercând să răspund întrebării „eu cum aș fi într-o situația similară?”, analizez contextul situației și intru în viața pe care mi-o pot închipui că o are. Zi de zi, același loc, același cerc, același cerșit, aceiași oameni acri cu care intru în contact, aceleași neșanse, aceleași bilețele pe care le las pe picioarele oamenilor în timp ce mă plimb dintr-un capăt într-altul al autobusului, sperând că cineva va observa că pe bilet scrie clar „donați 2-3-5 lei”. Recunosc că m-ar dezgusta și, probabil, aș ajunge să-i tratez la fel, doar ca niște surse de venit și atât, mai ales când ei, oamenii, nu înțeleg mesajul de pe bilețel și dau doar câte-un leu.

Pe cine și cu ce ajutăm?

Pentru a fi clar înțeleasă, simt nevoia de a face câteva precizări. Cu toții cunoaștem problema cerșitului care e atât de mare, încât depășește granițele țării, făcând din noi, românii, un popor tolerat, deocamdată, deși…, iar asta se datorează faptului că suntem asociați, pe nedrept, cu o minoritate „destul de activă”. Aici nu e loc de discriminări, ci doar de diferențieri, mai mult sau mai puțin nuanțate, care se impun a fi făcute. Sigur că asta nu înseamnă că cerșitul e specific unei etnii, iar aici pot invoca, spre exemplu, prezența pe străzi a absolvenților de Conservator, români sau nu, care cântă pentru a putea aduna o sumă de bani care să le permită achiziționarea unui instrument mai bun. (…) Cauzele cerșitului sunt multiple: handicapul, lenea, situația socială care nu permite o alternativă, deși dacă nu există o altă împletire nefericită de circumstanțe, alternativa există. Știu că știm, cel puțin declarativ, că avem de-a face cu o problemă, dar e nevoie de o analiză mai profundă a fenomenului. Eu am identificat două tipuri de, hai să le spunem „cerșetori”, cu toate că eticheta e prea dură și nu e valabilă pentru toți, iar odată lipită, condamnă și dezarmează, punându-i pe acești oameni în situația de a-și intra în rol și de a-l juca până la capăt. Primul tip e reprezentat de cei care nu par a avea o problemă fizică, psihică, socială, și, cu toate astea, apelează la tertipuri pentru a te impresiona, pentru a produce impulsul de moment care te îndeamnă să ajuți, cel mai ușor și rapid, prin bani. În spatele acestora, în cele mai multe cazuri, se ascunde o afacere, iar acești bani întră într-un circuit „negru”. Îi recunoaștem, sunt aceiași, în aceleași locuri, fiecare cu teritoriul lui, fiecare cu strategia lui. Printre ei întâlnim oameni agresivi care dacă nu primesc ce vor, își vor manifesta nemulțumirea într-un fel sau altul. Ei sunt cei care nu-mi provoacă nimic altceva decât o reacție de respingere, și asta pentru că se folosesc de un pretext pentru a profita de pe urma celor naivi, care reprezintă, de fapt, publicul pe care se bazează. Din a doua categorie fac parte oamenii nevoiași, care, de cele mai multe ori, nu te vor aștepta la colț de stradă cu mâna întinsă sau cu zaruri de vânzare. Ei nu rup chitanțe, ei își muncesc banul pe care-l primesc, ei sunt cei pe care-i vedem cu o chitară în mână și cu un clop în apropiere. Pentru ei, cred că e mult mai important să stai un minut să-i asculți și apoi să-i oferi cât poți, decât să treci ca pe lângă un aparat de taxat și să lași o anumită sumă. Am întâlnit astfel de oameni, ei știu să și zâmbească. Nu spun că ei nu au gânduri ascunse sau că toți ar fi la fel de buni. Sunt doar niște oameni care pun altfel problema, și contează, cel puțin, pentru mine. Din aceeași categorie a oamenilor nevoiași fac parte și cei care cu demnitate muncesc, orice, oricum, oriunde pentru ca seara să poată pune pe masă o pâine și o bucurie. Ei sunt cei care mă îndeamnă la compasiune, iar eu ofer ce consider că le e mai util, deși ei nu o cer, chiar dacă au nevoie. Aici trebuie să fim atenți la felul în care ne raportăm față de acești oameni. Lor nu le place să simtă mila cuiva, în schimb le place să simtă aprecierea cuiva. Am tot vorbit despre omul care cerșește, fără a spune care e definiția lui. Există o diferență netă între un cerșetor și un om nevoiaș. Cerșetorul este cel care, deși apt de muncă, se mulțumește cu mila noastră. Omul nevoiaș, îmbină într-un mod nefericit mai multe caracteristici, dar are motivația de a-și depăși condiția și de a nu fi un simplu cerșetor. Care e cel mai valoros lucru pe care îl ai și pe care îl poți oferi: banul sau atenția ta? Înainte de a mai „ajuta” un cerșetor, gândește-te dacă nu ai putea ajuta un om nevoiaș. De ce să favorizezi o mână întinsă, doar pentru că e la îndemână, când poți să ajuți un nevoiaș care, cu decență, încearcă să se descurce așa cum poate? Fiecare dintre noi este responsabil în egală măsură de evoluția tristă a acestui fenomen, iar ce se va întâmpla mâine depinde doar de ceea ce poți tu să oferi azi.