E mare ograda cu politichie mioritică. Însă, când vin alegerile, devine mică, mică,  și așa se face că, întotdeauna, ăia buni se bat cu ăia răi, evident peste gard, că de acolo, de la adăpostul gardului, bă, fiecare-i Batman și îi dă curajul pe dinafară. Bineînțeles, fiecare e ăla bun, ăla rău e întotdeauna celălalt. Acuma, ăia care mai stau să-i asculte s-au învățat cu politichia democrației originale mioritice, așa că se mulțumesc să caște gura și să lase pixelu’ albastru să le zică dacă ceea ce văd e adevărat ori ba. Dacă pixelu’ zice că lăturile sînt, de fapt, bere, uraaa!, toată lumea dă iama la troacă, că o bere gratis nu strică niciodată.

Totuși, un lucru care ar putea nedumeri pe ăia de mai au liberul arbitru la purtător e felul în care ăia de se scuipau și se făceau în toate felurile până nu demult, de mai să-și rupă hainele de pe ei de la atâta indignare, acuma se pupă și se îmbrățișează de mai să-i crezi că-s pe invers, nu alta. De aia, nici portocala nu mai e portocalie, ci s-a îngălbenit de-a binelea, mai ceva ca o lămâie. Din aia națională. Și fiecare laudă caltoboșul celuilalt, mai ales că, după ce l-au spurcat ani buni, acuma, caltaboșul național e la mare preț. Deși chestia asta cu caltaboșul nu e prea sigură, că poate iar se supără căpitanul de navă pe careva, și, după ce ne mai învață o dată cum se toarnă whisky-ul în pahar, poc, pe bază de caltaboș-cadou, își asmute javrele și te bagă la răcoare.

Ăia cu trandafir roșu la purtător, după ce-au luat-o pe coajă de ceva ani încoace de la javre, acuma grohăie ușor, așa, mai mult a supușenie, decât a opoziție. Că, așa, caltaboșul din dotare rămâne liber, și nu e pus la saramură, la beciul cu gratii. Plus că, se pare, sînt mult prea ocupați să și-o dea unul altuia la gioaie, în familie, decât să stea naibii cu coloana vertebrală dreaptă (de stânga, totuși), nu făcând, non-stop, sluj în fața javrelor.

Acum, însă, când stau cu mâna întinsă după voturi, cu rânjetul pe post de zâmbet, toți sînt sfinți, pe principiul “nici lături n-au mâncat, nici gura nu le pute”. Până după alegeri, când o să se mai facă o dată cărțile, să iasă tromful care trebuie. Mai ales că javrele…

Javrele, ăstea, a naibii, au învățat că dacă latră tare și își scot la înaintare dreptul (stângul nu, că ăla-i bau-bau comunist) sub formă de stat ori ciocănel de dat în masă, plus eroii și neînfricații aplaudați de iueseii de peste ocean, pot să facă ce vor, când vor, cum vor. Iar poporul pixelului albastru o să aplaude frenetic, nu de alta, dar dă-le oamenilor circ și sânge, și ai tăi sînt. Ce atâta drepturile omului, ăstea-s prostii, lux, neică, că doar se știe, din prună se face pălinca de stat. Singura problemă a javrelor sînt ele însele. Fin’că, javre fiind, n-au cum să se țină la nesfârșit și să pretindă că-s altceva decât sînt, și încep să se muște între ele, undercover ori cu dosare pe post de buzdugan. Evident, tot peste gard, că parte-n parte, ar ieși toți pe locul doi. Din doi.

Prostul satului… Despre el ce să mai zici? Pe el l-au pus unii acolo tocmai pentru că e așa cum e. Plus că, așa, dintr-o vacanță peste hotare în alta, nu le încurcă treburile nici javrelor, nici porcilor. Din când în când, rar și apăsat, zâmbește ușor, minunându-se cum de alții au ghinion, când, e clar, dacă o iei pas cu pas, laptele și mierea plaiurilor mioritice o să iasă cu jet din țâța statului, mare, servilă și numa’ bună de muls.