Acuma, se cam știe că pentru majoritatea celor care merg la biserică, biserica e doar un fel de sală de așteptare, unde intri, stai ce stai, că poate te vede conductorul și te poftește în vagoane; dacă nu, măcar vezi cine mai e pe acolo, ce șușotește, ca să poți să dai mai departe, sau cine cu ce se îmbracă sau cu cine se îmbracă, ca, apoi, în fața bisericii, să pui de-o bârfă ad-hoc. Evident, după ce, în prealabil, ai dat din mâini în formă de cruce sau alte semne, fiecare după apartenență.
Și se făcu că am parcat mașina fix lângă biserică, că așa a fost să fie, și, privind în oglinda retrovizoare, văd doi enoriași cum făceau schimb de vorbe. Da, da’ ce să vezi, unu’, clopotar cum ar veni, n-are ce face și se apucă să tragă clopotele, taman când ăia doi erau cu bulbuci la colțu’ gurii de la atâta vorbărie. Așa că unu’ se oprește cu vorbele pe limbă, apoi le scuipă și face loc altor cuvinte, mai potrivite cu evlavia unuia care tocmai a ieșit din biserică: “Așe, trage clopotele, n-ai ave’ noroc!” Eu, știind că nu sunt cel vizat, că de unde clopote în mașină, am răsuflat ușurat că mi-a fost lăsat norocul în pace, așa că, cine știe, poate câștig la loto, chiar dacă nu joc. Clopotarul în schimb…