Atunci când întâlneşti oameni „monument“ nu are cum să nu-ţi vină să scrii despre ei, pentru simplu fapt că sunt nişte izvoare vii care se povestesc singure, în puţine cuvinte. La fel este şi Niels Auner, omul, arhitectul şi până la urmă scriitorul, unul din puţinii specialişti din România în restaurarea bisericilor de lemn, cel care şi-a lansat, astăzi, 16 aprilie, cartea la Zalău. Când spui Niels Auner, spui povestea a peste 100 de biserici de lemn din România restaurate, cele mai multe refăcute de mâinile meşteşugite şi ingeniozitatea unei minţi agere, care a fost nevoită să găsească soluţii şi să inventeze tehnologii pentru a salva de la o moarte sigură spiritualitatea a unui popor. Şi chiar şi asta e pentru Niels Auner oarecum puţin, pentru că mărturiseşte cu simplitate că nici măcar el nu a reuşit să salveze cât ar fi vrut, că şi aşa, cu toată strădania, au existat eşecuri şi lucrări care nu au ieşit cum şi-ar fi dorit, că bisericile restaurate sunt de fapt mai mult de o sută, doar că cele care nu au ieşit ca la carte a preferat să nu le treacă în volum. A umblat prin toată ţara şi în 20 de ani a reuşit să facă poate cât zece într-o viaţă. Cele mai multe biserici se află în județele Maramureș (49) și Sălaj (28), apoi în județele Bihor (10), Satu Mare (4), Vrancea (4), Hunedoara (4), Cluj (3), Dâmbovița (3), Bistrița – Năsăud (2), Alba (2), Mureș (1), Neamț (1), Brașov (1), Suceava (1), Argeș (1), Teleorman (1).
În semn de apreciere şi susţinere, la lansarea volumului „100 de biserici de lemn restaurate. 1972 – 2012” au participat preşedinţii Consiliilor Judeţene din Sălaj şi Maramureş, directori de instituţii culturale, au venit oameni cu care a lucrat de-a lungul timpului, pe care i-a format el, sau de la care a învăţat, oameni cu care împarte povestea atâtor zeci de biserici între pereţii cărora şi-au lăsat câte o parte din suflet. Îi respectă şi spune despre ei că sunt cu toţii oameni buni şi că atunci când lucrezi sus, tocmai în turla unei biserici de lemn, parcă nici nu ai cum să gândeşti rău, pentru că pur şi simplu acolo nu mai este loc de aşa ceva, şi să vrei.

Valoarea spirituală se află în bisericile de lemn şi nu în mamuţii zilelor noastre

Cu regret îşi exprimă părerea de rău că nu are cui lăsa ceea ce ştie, convins că aşa ceva nu se învaţă pe băncile unei facultăţi sau din vorbe, ci simţind lemnul în mână. Oamenii cu care a lucrat mai au şi ei vreo zece ani în care mai pot ţine toporişca vârtos, după care e greu să-şi închipuie ce va urma. Ce uită preoţii, azi, e că oamenii nu îşi găsesc rădăcinile spirituale în mamuţii de piatră ce se construiesc acum ca şi lăcaşuri de cult, ci tocmai în micuţele biserici de lemn, care în multe cazuri au fost lăsate în paragină, şi, dăcă nu se iau măsuri, în câţiva ani vor dispărea cu totul. La un moment dat, a făcut chiar şi un curs de restaurare a bisericilor de lemn, un fel de master, iar după câteva şedinţe i-a venit ideea, deloc strălucită, după cum mărturiseşte chiar el, să poarte un dialog cu participanţii la seminar, să-i întrebe ce biserici de lemn i-a împresionat şi cu ce, dacă au vreuna preferată, dacă au vizitat bisericile de lemn din Maramureş. În loc de răspuns, s-a trezit cu o linişte lungă, şi atunci a venit revolta firească: „Dar, totuşi, pentru ce sunteţi aici?“ Şi, undeva, din spate, o voce a îndrăznit: pentru CV.
Şi cu toate că este un om „monument“, aşa cum îl numesc, cu drag, chiar oamenii cu care a lucrat, tot el vine şi mulţumeşte celor care l-au ajutat să scoată această carte, care l-au susţinut şi l-au făcut să-şi perfecţioneze limba română, pe care o stăpâneşte excepţional la vorbit, dar cu care mai are unele probleme la scris datorită originii sale germane.
Şi după ce ai apucat să cunoşti omul, nu ai cum să nu vrei să-i cumperi cartea, cumva pentru a păstra lângă tine o parte din el.