Voi, cei care citiţi ziare, voi care ne citiţi pe noi, salajulpursisimplu.ro, mai citiţi şi cărţi? Şi dacă da, le iubiţi oare aşa cum le iubesc eu, aşa, cu o sete interioară de cufundare în lumi noi şi necunoscute? Voi, care iubiţi cărţile – căci sunt sigură că oamenii încă trebuie să iubească toate cărţile, fie ele tipărite, fie în format electronic, voi iubiţi şi proza, şi poezia? Pentru că la mine aşa se întâmplă şi se petrec lucrurile astea minunate care ţin de lectură. Am zile în şir în care volume de proză mă însoţesc peste tot, ascunse în geantă şi aşteptând să fie deschise prin underground, aeroporturi ori parcuri duminicale. Iar apoi, deodată, fără să înţeleg prea bine de ce, mă încearcă o poftă teribilă de a mă întoarce la liric, la versuri albe ori rimate, o poftă şi-o foame cum cunoşti numai după o zi stresantă la job ori după o zi de dat cu sapa pe tarla. Şi când foame asta ronţăie din mine, adulmec, caut, cercetez să văd cum să mi-o astâmpăr mai bine şi din care autor să mă înfrupt.
Aşa se face că am dat zilele trecute peste „Pozele cu zimţi” ale Ancăi Mizumschi, nume greu de atâtea consoane, dar cu atât mi s-a părut şi liricul, şi autoarea mai incitante. Într-o cronică apărută în iulie 2008, în „Dilema Veche”, puteai citi despre Anca Mizumschi că este o „nouăzecistă discretă, greu de găsit în antologii sau dicţionare literare, debutînd – ca mulţi nouăzecişti – în Cartea cea mai mică (supliment al revistei studenţeşti numite pe vremuri, ironic, Coco), reluînd demarajul în 1993 cu volumul Est şi apoi, în 1995, cu volumul Opera capitală, (…), o voce pe cît de neaşteptată, pe atît de tulburătoare”.
Sigur, aş putea să vă dau date mai multe despre ea, să vă scriu rânduri după rânduri, însă prefer să vă las să o descoperiţi singuri, citindu-i versurile. Mostra de lectură pe care v-o propun conţine patru poezii, iar dacă vă plac, dacă vă dă ghes o foame de a afla mai multe despre poeta dobrogeană, sunt sigură că online-ul şi bibliotecile vă stau la dispoziţie. Patru poezii, aşadar, şi să vă fie frumos!

desfăcătorul argintat de conserve

Dimineţile nu au uşi, nu au
ferestre, nu au nimic, mi-ar trebui
totuşi ceva, să găsesc în cutia de scrisori
un bilet despre mine, sau un abonament la un tren
de mare viteză, sau carnetul meu de cecuri
în alb, sau măcar o daltă subţire
ca un desfăcător argintat de conserve
cu care să deschid o scoică fără să mă rănesc

abia acum am sentimentul
că pot să ies de aici
că merit să urc pe muchia plină
de nisip a craniului meu
pe o scară de lemn putrezit
…………………………………………………………
[call-center]

Nu încerc să spun nimic în poezii, încerc să aflu
de la fiecare om câte ceva,
un interogatoriu circular
lipsit de mânie
Poeziile mele nu spun nimic
doar aşteaptă la capătul firului
inaugurând un call-center
în care voi mă întrebaţi zilnic ce mai fac
şi eu răspund
……………………………………………………………………………….

[cred în austeritatea cuvântului în favoarea imaginii]

nisip,nisip,nisip,nisip,nisip,nisip,
nisip,nisip nisip,nisip,nisip,nisip
,nisip,nisip,nisip,nisip nisip,nisip
,nisip,nisip,nisip,nisip,nisip,nisip
nisip,nisip,nisip,nisip,nisip,nisip,
nisip,nisip nisip,nisip,nisip,nisip,
nisip,nisip,nisip,nisip nisip,nisip,
nisip, nisip,nisip,nisip,nisip,nisip
nisip,nisip,nisip,nisip, nisip,nisip,
nisip,nisip nisip,nisip,nisip,nisip,
nisip,nisip,nisip,nisip

şi dintr-o data
tu
…………………………………………………………….

Iubirile lui Vasco da Gama

Poemul e un fel de carne
de bărbat
cu gene, sprâncene tendoane şi muşchi
şi gânduri
în care tu nu eşti deloc iar eu sunt
bustul pictat
al femeii
din vârful corabiei
şi sânii mei fermi taie apa

călătoresc în corabia de carne
a câte unui poem
cu sare pe buze
obsedată de tine
ca Vasco da Gama
ars de pustiu , întrebându-mă
cine a scris primul
dintre noi doi
cuvintele astea
eu sau tu