Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am trezit pusă în situaţia de a împărtăşi amintiri din copilărie cu babe-ul meu german, amintiri care nu că-s cele mai fericite, dar sunt de-alea de toată mândra minune, încât privind înapoi, te miri şi-ţi vine să-ţi tragi scatoalce când vezi de ce erai în stare. Judecata asta de valoare m-a pălit în unul din week-endurile trecute, când eu cu babe eram pe tărâm nemţesc, în Nord-Rhein-Westfalen, să vizităm locurile lui natale. Eu eram pentru prima dată în Koblenz, oraş situat la confluenţa a două râuri – Rin şi Mosel. El deja a fost de două ori în Zalăul meu natal, care, potrivit Wikipediei, cică e în bazinul hidrografic al râului Zalău. Yeah, de-aia râul e aşa mărunţel şi pitit pe sub şosea ori prin bălării de nici nu se vede.

Dar să amestecăm aşadar uşurel în tolba cu amintiri şi să vedem ce găsim.

Să te muţi vs. să-ţi plouă în casă

Babe: -În casa asta, la etajul doi, ne-am mutat când aveam vreo 7 ani. Mergeam pe jos la şcoală, trecând podul cu ghiozdanul în spate. Nemţii stau mai mereu în chirie, aşa că ne-am mutat de mai multe ori. Ştii ce am învăţat eu? Că eşti cu adevărat mutat numai după ce ai transportat deja maşina de spălat.

Eu: Vezi blocul ăsta de-i zice Scala? Acolo am locuit când aveam un an. Stăteam la etajul 10 şi ne ploua în casă. Ai mei puneau oale peste tot în apartament ca să picure în ele. Cred că puneau oale şi cu mine în pătuţ. Scala din Milano are operă şi balet, Scala mea din Zalău avea bil cu pipi şi apă de ploaie.

Noaptea de sânzâiene

Babe: – În părculeţul ăsta era o masă de tenis unde petreceam cu Benni ore în şir. Într-o noapte – aveam vreo 14 ani pe atunci – am pierdut amândoi şi un altul a câştigat, iar noi a trebuit să executăm o pedeapsă. A  trebuit să ne dăm toate hainele jos şi să alergăm 400 metri până la PECO-ul de-l vezi acolo pe colţ. –Şi aţi fugit dezbrăcaţi? – Sigur că da! Şi i-am dat şi viteză, că să ajungem ‘napoi să ne recuperăm hainele.

Eu: Într-o noapte, mi-a venit mie şi lu’ Ştrudi să mergem în cimitir, aşa pe nepusă masă. Să vedem dacă ne ţine curajul. Breze nevoie mare eram, baiul erau picioarele, care jur că erau din gelatină şi nu se mişcau ca lumea. Trebuia să mergem până la Capelă şi înapoi şi am mers cu mâinile încleştate una de-alta şi tremurând din toţi cracii pantalonilor. Şi tot aşa ne-am întors, numai că pe ultimii zeci de metri parcă prinsesem subit viteză.

Baba Cloanţa Cotoroanţa

Babe: -În casa asta, la geamul ăsta de la parter, mereu stătea o bătrână şi se uita la oamenii de pe stradă. Aveam vreo 10 ani şi nici eu, nici ceilalţi băieţi nu pricepeam cum de nu se plictiseşte să stea atârnată mereu pe pervaz. Într-o zi ne-a strigat pe mine şi pe încă un băiat şi ne-a întrebat dacă îi putem cumpăra nişte cartofi prăjiţi. Ţin minte şi acum cum ne-a dat o bancnotă de 100 de mărci – erau mărci pe atunci – şi noi am mers de i-am luat cartofii şi i-am adus restul înapoi. Acum cred că nu s-ar mai întâmpla aşa, probabil copiii ar lua banii şi ar fugi cu ei.

Eu: -Aici pe strada Cloşca am fost la cămin. În faţa căminului, pe stradă, era o casă veche, părăsită, aproape stătea să se prăbuşească şi avea mereu toate ferestrele şi uşile închise. Credeam cu toată convingerea, ca şi restul copiilor de altfel, că e casa lu’ Baba Cloanţa Cotoroanţa şi  grija noastră cea mare când ieşeam de la cămin era să fugim cât puteam de repede, să nu ne prindă baborniţa. Când unu’ Vlăduţ nu a mai apărut vreo trei săptămâni la cămin, am ştiut clar că-l mâncase scorpia de babă şi scăpăram şi mai tare din picioare zilnic la ora 16:00, să nu fim următorii în meniu. Nici prin cap nu ne trecea să acceptăm că făcuse varicelă, pfff varicela era vax albina faţă de Baba Cloanţa Cotoroanţa, jur!

Ce înseamnă să fii mafiot

Babe: -Aveam vreo 13-14 ani când Benni a făcut rost de bere şi nişte ţigări şi ne-am pitit pe după nişte blocuri, pe o bancă şi ne-am pus să fumăm. Atunci fumam pentru prima dată şi-l ascultam pe Coolio cu Gangta’s Paradise şi ne simţeam ca nişte adevăraţi mafioţi. Până ni s-a făcut aşa de rău, de-am ajuns acasă ţinându-ne de toate gardurile şi mie nu mi-a mai trebuit să fumez cât oi trăi.

Eu: – Când aveam vreo 12-13 ani, erau la modă nişte radiere frumos colorate şi cu un miros bun, bun de gumă de mestecat. Se vindeau numai la o consignaţie ce era deschisă în spatele Casei de cultură, şi ca să strângem, eu cu soră-mea, bani să ne cumpăram fără să ştie părinţii, am vândut la alimentară toate borcanele şi sticlele goale pe care le-am găsit în debara. În urma afacerii, eu m-am făcut cu o radieră verde fosforescent şi sor-mea cu una roz ţiclam. Mai cool de atât nici că se putea!

Stairway to Heavean şi Ace of Base

Babe: -Oh, uite că magazinul ăsta încă există! Aveau de vânzare un casetofon pe care aşa mult mi l-am dorit când aveam vreo 16 ani, încât l-am primit de ziua mea. Avea şi o tastă pentru Recording, aşa că ascultam radio şi înregistram pe casetă piesele care-mi plăceau. Ţin minte cât m-am străduit să înregistrez Staiway to Heaven şi cum de fiecare dată moderatorii se apucau să prezinte buletinul meteo în timpul melodiei.

Eu: -Din primii mei bani de buzunar, pe la vreo 12 ani, mi-am cumpărat de la un magazin de pe bulevard o casetă cu Ace of Base. Am apucat să o ascult vreo trei zile numai, după care javra de casetofon a prins banda şi a făcut-o praf. Am zis că-i un semn, aşa că următorii bani de buzunar i-am dat pe două cărţi: Jules Verne şi Karl May.

La scăldat

Babe: -Eu m-am născut în RDG (Germania de Est) şi pentru noi era normal să mergem la FKK – Freikörperkultur, scaldă la nudişti. Era în cultura noastră un lucru absolut firesc, aşa că odată ajuns adolescent, nu te hlizeai pe la colţuri, aiurea-n tramvai, dacă vedeai dezbrăcată o persoană de sex opus. În schimb, dacă un adolescent crescut în RFG vedea o femeie goală, atunci să te ţii! Ziceai că a văzut extratereştri şi nu altceva. Chiar şi acum, în partea de est a Germaniei FKK e ceva normal.

Eu: -Înainte de ’89, Zalăul avea mari probleme când era vorba de alimentarea cu apă. Încă îmi amintesc cum aşteptam Joia şi Duminica seara pentru programul de apă caldă, pentru că în rest, dacă vroiai să faci baie, nu aveai decât să încălzeşti apa pe aragaz. Stând la etajul 8, ţineam pumnii strânşi să fie vecinii plecaţi ca să aibă apa presiune şi să urce pe conductă până la noi. Evident că, parcă în ciuda noastră sau poate din aceeaşi disperare, erau şi ei cu ochii pe robinete şi pe ceas, să se facă ora 19:00, deci… noi la 8 trebuia să suplimentăm în cadă încălzind apa pe aragaz în toate oalele de supă ale mamei. Pe atunci îmi doream teribil să cresc mai repede ca să am putere să pun eu nu o oală, ci o galeată cu apă pe ochiurile aragazului.

De treci dealul la Băiuţ

Babe: -Acum te duc să-ţi arăt Dealul Cucuvelelor (Die Metternicher Eule). Stai că-i cam beznă şi plin de nămol, stai să luminăm cu telefonul. Ah, by the way, nu e drum asfaltat decât 50 de metri, dup-aia o luăm peste câmp, poate reuşim să ocolim băltoacele şi nămolul, dacă tot avem încălţăminte de oraş. Hai să încercăm pe aici, pe sub mărul ăsta bătrân, balta nu e aşa mare, numai vezi să nu calci şi să aluneci pe vreun măr putrezit. Bun! Încă vreo 50 de metri prin pădurice, nu mai e mult. Când ajungem la Metternicher Eule, oraşul se va vedea în vale, plin de lumini. Veneam aici de fiecare dată când mă măcinau gândurile şi vroiam să fiu singur. Ăsta era locul meu secret, vezi ce frumos se vede de-aici toată valea?

Eu: -Vezi dealul ăsta care pare că duce la cer? Când eram abia de vreo 5-6 ani, credeam că duce la Zalău. Eram ferm convinsă că cine „l-a plantat” acolo a făcut-o doar ca să delimiteze Mirşidul bunicii de Zalăul părinţilor meu. Şi într-o zi, când făcusem ceva trăznaie şi-mi primisem porţia de muştruluială de la buni, i-am zis clar că eu la ea nu mai am ce căuta şi că mă duc la Zalău. Buni nici gând să mă oprească, mi-a zis scurt „Du-te”. Pfoaaa! Cu toţi nervii celor 6 ani la purtător, am luat din dulap un colţ de franzelă, l-am pus într-o pungă şi m-am pus să urc dealul. Şi dă-i şi urcă, şi dă-i şi urcă. Era semănat un lan de grâu şi cum eu nu eram mai înaltă decât un broscoi, doar capul mi-era afară dintre spice. Pe la jumatea dealului nesfârşit, m-a prins oboseala şi foamea. M-am aşezat în lan şi m-am pus să muşc din colţul meu de pâine. Nervii nu mai erau acolo, casa bunicii era mică, mică, dincolo de calea ferată şi şosea, iar eu eram ferm convinsă că dealul nu mai duce la Zalău, ci la cer. L-am coborât şi am făcut drumul îndărăt gândidu-mă că e mult şi până la nori, darămite până la cer, da las’ că dacă fac io 10 ani, să vezi cum îl urc. Da’ atunci iau două colţuri de pâine cu mine. Sau trei. Musai.