Lumini stinse. Noapte caldă, dogoritoare chiar. Mii de gânduri în noapte, amestecate şi răstălmăcite. Flacăra de la candelă se joacă pe pereţii camerei mele. Şi odată cu jocul ei, şi somnul meu e furat. Îmi aduc aminte de jocurile trecutului…M-aş mai juca ascunsa, mâţa, doar şi acum copilăresc pelegrinând cu gândurile pe tărâmuri zglobii rămase în urmă.

Adulmec….adulmec resturile copilului din mine. Nu că n-aş mai fi copil, dar curiozitatea aia, zâmbetul acela nedefinit, culorile în care-mi pictam viaţa, zburdălnicia tăioasă, parfumul drumeţiilor fără sfârşit….s-au cam pierdut. Le-am lăsat într-o lume paralelă în care intru atunci când călătoresc doar eu şi gândurile mele. Acum revin la starea mea actuală…

Târziu în noapte luna veghează pământul adormit. Numai eu nu dorm, oare? Mă simt atât de liberă şi-n acelaşi timp de sufocată de amintiri care mă încătuşează. Şi e tot mai târziu…Mă duc la geam să simt freamătul nopţii de vară(cu mine pufarinii din dulap).

Apoi mă dăruiesc stelelor care mă privesc tăcute. Cu toate că-n fiecare noapte le admir, în fiecare noapte tresar. De fiecare dată alte sentimente, alte trăiri…din ce în ce mai frapante. Mănânc, privesc, tresar, în ordine crescătoare. Întunericul m-a învăluit şi pe mine sub mantia lui ocrotitoare. Acum stelele deapănă poveşti. Una din ele cade fulgerător la pământ. Asist ca la un spectacol, noapte de noapte. De fiecare dată, alţi actori principali. Visez cu ochii deschişi în faţa geamului care-mi deschide mereu orizonturi înghiţite de beznă. Visez la o lume mai bună, mai frumoasă, mai goală de prejudecăţi.

Şi până la urmă sunt tot un copil cuprins de visuri, nu? Mâncând pufarini la miezu’ nopţii şi căutând soluţii la probleme care depăşesc umanitatea.

Până la urmă copil rămân. Un simplu copil prins în mrejele nopţii.