E mult, tare mult până acasă, şi când trăieşti în Diaspora nu prea reuşeşti să te întorci de mai mult de două, trei ori peste an. Iar dacă vă imaginaţi că asta e doar situaţia românilor, vă înşelaţi. Una din bucuriile pe care mi-o dă Londra e diversitatea celor cu care intru zilnic în contact, iar unul din primele lucruri pe care vreau să le aflu e cum stau ei în relaţia cu adverbul ”acasă”. Răspunsurile pe care le-am cules în ultimele două săptămâni le găsiţi mai jos.

Carlyle: „Nu am fost de multişor acasă, în Jamaica, de câţiva ani. O mai am pe bunica acolo, dar merg luna viitoare, în decembrie. Abia aştept! Nu am găsit nicăieri mâncarea bună de acasă, vremea splendidă, marea, palmierii, soarele care te însoţeşte peste tot. Am făcut şcoala acolo, iar când aveam 12 ani, ne-am mutat în Amsterdam, iar acum 5 ani ne-am stabilit în Londra. Îmi place Londra, sunt foarte mulţumit că locuim aici, dar Jamaica este ţara mea”.

Gunnarson: „Sigur că mi-e dor de Islanda, mi-e dor mai ales de aerul ăla sărat şi rece de mare, să stau dimineaţa în bucătărie la fereastră, cu o cană de cafea în mână şi să mă uit la mare. Noi avem casa chiar la mal, cum ieşi în grădină, cobori pe cărare 10 metri şi ajungi la apă. Eu cu fratele mele ieşim adesea la pescuit şi mama găteşte peştele după reţete foarte vechi. Ştiu că şi Marea Britania e o ţară insulară, dar nimeni nu găteşte peştele aşa bine ca islandezii şi mai ales ca mama mea”.

Mitra: „Noi am fugit din Iran când eu eram încă mică, nu-mi amintesc prea multe, decât că ne era constant frică. A da, şi că nu aveam ce mânca. Am fugit şi ne-am stabilit în Olanda, când mă gândesc la casă, mă gândesc la Olanda. Tata a fost mereu foarte deschis şi nu i-a cerut mamei sau nouă să purtăm chador sau rusari. Mama nu a purtat chador sau rusari niciodată, nici măcar când eram încă în Kabul. Dacă m-aş întoarce acolo? Hmm, dacă ar fi să mă întorc, aş vrea să îi ajut cumva, dar nu dându-le bani, ci educându-i ori oferindu-le acces mai bun la educaţie. Ştii cum se zice, cu bani îi hrăneşti pentru o zi, cu educaţie îi hrăneşti o viaţă”.

Mohamed: „Eu sunt din Somalia. Când aveam 6 ani, mama ne-a luat pe cei 5 fraţi ai mei şi pe mine şi a fugit cu noi în Europa. Era război, părinţii mei au vândut tot ce aveau ca noi să putem fugi. Cu noi a fugit şi fratele mamei, avea 18 ani atunci. Tata nu a putut să vină cu noi, a rămas să lucreze ca şi hamal, ca vânduseră tot ce aveam. A reuşit să fugă şi el abia după 3 ani şi să vină la noi în Olanda. Când mă gândesc la casă, mâ gândesc la Rotterdam. Poţi întreba pe oricine, eu vorbesc olandeza fără pic de accent. Mi-e dor de Rotterdam, dar salariile sunt încă mai bune în Londra, în ciuda Brexitului. În Somalia nu vreau să mă întorc. Poate cândva, când voi fi bătrân, înainte să mor, o să merg să văd cum e acolo. Dar acum nu vreau. Mi-e frică de război, de situaţia de acolo. Acolo nu eşti în siguranţă nici la tine în casă, nici pe străzi. Mama mea e eroul meu. Nu ştiu care din noi ar avea curaj să-şi ia cei 6 copii şi să fugă în alt capăt de lume. Da, mama mea e superhero!”.

David: „De mâine sunt în concediu şi pentru că am două săptămâni libere, plec acasă, în Bogota. Am zbor de pe Heathrow deseară, dar dimineaţă sunt în Columbia. Abia aştept să-mi văd familia şi prietenii, mi-au zis că-mi pregătesc o petrecere. Noi suntem latini, mereu găsim câte un prilej de sărbătoare. Uneori îmi lipseşte spiritul ăsta aici, în Londra, dar nu mă pot plânge. Am prieteni şi aici şi acasă”.

Roja: „Am 24 de ani şi în tradiţia noastră, din Sri Lanka, este vârsta la care fetele sunt măritate. Mirele este cel ales de părinţi, dar eu nu vreau. După atâţia ani în care am trăit în Germania (11 ani, n.r.) şi Londra (10 ani, n.r.), cum să mă pot gândi la aşa ceva? Nu ştiu cum va fi, nu vreau să mă gândesc la viitor, că mă întristez. Prietenul meu e britanic, suntem de 5 ani împreună, dar nu le-am zis părinţilor de el. Nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă le-aş zice. Mi-e foarte frică să nu afle. În tradiţia noastră, dacă nu te căsătoreşti cu cel ales de părinţi îţi faci de râs nu doar familia, ci şi clanul, iar asta înseamnă cam 600 de persoane. E greu… Dacă aş fugi cu prietenul meu, mă tem că ne-ar găsi şi nu ştiu ce s-ar întâmpla. Am văzut deja că tata a început să mă ia cu el la evenimente (nunţi, n.r.) şi cu mine de faţă, a început să discute cu alţi taţi, care la rândul lor au fii de însurat. Le spunea că uite, fata mea aici prezentă are 24 de ani, îi căutăm mire, îi oferim atâta ca zestre. M-am făcut mică în scaun. Mă tot gândesc cum să fac că la alte evenimente să nu merg. Nu ştiu ce va fi peste un an”.

Karin: „Perioada sărbătorilor de iarnă e preferata mea din întregul an. Am cumpărat deja hârtie de împachetat cadouri şi o mulţime de lumânări cu miros de scorţişoară. La noi, în Zurich, e tradiţie să dai cadouri chiar şi vecinilor, desigur că poate fi ceva mic, simbolic, dar însoţit de o lumânare cu aromă de scorţişoară. Probabil ne aduce aminte, cumva inconştient, de Alpi şi mere coapte. Mâ gândesc mereu la Alpi când împachetez cadouri. Asta e bucuria mea, să le împachetez, să îndoi şi să lipesc hârtia la milimetru, e ceva ce am învăţat, demult, când eram mică, de la bunica”.

Michael: „Noi în Venezuela împodobim casa pentru Crăciun încă din noiembrie. Azi împodobim la mine, aşa că se strâng toată familia şi prietenii mei să mă ajute, şi evident, sfârşim cu o petrecere, mâine împodobim la tine, toţi laolaltă, şi sfârşim cu altă petrecere, poimâine la altul, şi tot aşa. De fapt, împodobitul ăsta e doar un motiv, un pretext de petrecere. Adorăm petrecerile, cu mâncare şi băutură din belşug. Aici, în Europa, nu e la fel, de-aia îmi lipseşte Caracas. Nici mâncarea nu e la fel. Mama mereu îmi zice la telefon să nu iau legume şi fructe din supermarket, că nu-s proaspete, dar parcă aici ai altă soluţie?”.

Kevin: „Nu vreau să mă întorc în Olanda. Sigur, e ţara mea, dar de când am intrat în UE, economia a luat-o în jos. Tu ştii că olandezii nu mai au păduri? Au tăiat tot, tot în afară de una. Ştiai asta? Şi sunt poporul meu, dar trebuie să admit că sunt egoişti. Chiar aşa e. Merg să îmi văd părinţii, din când în când, şi merg tot cam la fel de des în România, la Timişoara, pentru că prietena mea e de acolo. Îmi place foarte mult când merg în România, recomand tuturor. Oamenii sunt prietenoşi, vorbesc engleza – excepţie fac părinţii prietenei mele haha (râde) – preţurile sunt mici, iar cluburile de noapte sunt grozave. Recomand oricui vrea un concediu mişto să meargă în România”.

Djeneba: „Pe mine nu mă ia ploaia niciodată prin surprindere, pentru că atunci când m-am mutat în Germania, soacra mea mi-a dat un sfat: mereu să am la mine un jerseu şi o umbrelă. M-am obişnuit cam greu cu asta, dar cred că mai greu s-au obişnuit ei cu felul meu de a-mi purta părul (râde, Djeneba are părul tuns la 5 mm). Numai când am fost mireasă mi-am pus perucă, pentru Johann, soţul meu, şi pentru fotograf. În rest, mi-e bine aşa, deşi uite, surorile mele toate trei poartă părul lung. Acasă în Mali, avem patru camere, în trei stăm noi, familia, în a patra dorm peste noapte vitele. E periculos să le laşi afară, poate veni ceva leu şi te lasă fără ele”.

Nihar: „În sfârşit, eu cu soţul meu ne-am cumpărat o casă, aici în Londra. Abia aşteptăm să ne mutăm singuri, că până acum am stat cu părinţii mei. Căsătoria noastră a fost una aranjată, cum cere tradiţia în Banglaesh şi toate prietenele mele mi-au spus că se miră că soţul meu, care are aproape 2 metri, mă ia pe mine, care am 1,55 metri. Dar uite că suntem ok. Dacă ne iubim? Nu ştiu, bănuiesc că da. Nu ştiu de fapt ce-i iubirea, când locuiam în Viena şi eram la liceu, ţin minte că îmi plăcea de un băiat, iar pentru el mă căţăram pe tocuri şi purtam fuste scurte (râde). Faţă de soţul meu simt altceva, bănuiesc că e iubire, deşi cine poate da definiţia exactă a iubirii? Important e că împreună funcţionăm”.

Ioanna: „Eu sunt pe jumătate grecoaică, pe jumătate nemţoaică. E o combinaţie stranie, e ca şi cum ai servi calamari cu salată de cartofi, dar să ştii că merge (râde). Când mă gândesc la acasă, mă gândesc la Germania, totuşi. Dar merg în decembrie în Grecia, abia aştept. Am vorbit aseară cu verişoara mea în Tesaloniki şi mi-a zis că vremea s-a răcit şi la ei şi că neapărat să-mi iau cizme şi geacă. Oricum, mă încântă ideea să-i revăd pe ai mei din Grecia”.

Jun: „Mai stau în Londra încă un an, apoi mă întorc în Tokio. Mi-am făcut aici ucenicia în meseria de chelner şi vreau să mă întorc acasă, să profesez acolo. E important ce am învăţat aici, acum în Tokio sunt mulţi europeni şi trebuie să te adaptezi lor, ca să reuşeşti pe plan profesional. Ce-mi place aici? Îmi place că nu-i aglomerat şi îmi plac trenurile, tot pentru că nu-s aglomerate. În trenurile din Tokio stai stolcit pe sticla geamului, aşa suntem de mulţi în vagon (râde şi schiţează stolceala pe sticla geamului).

Justyna: „Îmi place în Londra foarte mult, e un oraş care îţi oferă tot, trebuie să vrei doar să îl descoperi. Sigur, acasă în Polonia, găsesc rochii mai frumoase, pentru că moda asta londoneză e un pic ciudată, ţine cu tot dinadinsul să-ţi arate toate punctele slabe. Când merg acasă, mereu îmi cumpăr o grămadă de rochii. Dar în rest, Londra e fantastică. O iubesc!”

Monica: „Mi-e dor uneori de casă, de Malaga. Să stai pe terasă, seara, cu un vin spaniol în pahar e cea mai bună experienţă. Dar cum soţul meu e britanic, cum copiii mei sunt născuţi aici, suntem fericiţi în Londra. Acasă e acolo unde eşti cu familia”.

Sunil”: „Neaţa, ce faci? Bine, bine? Şi eu bine. (totul în româneşte, deşi Sunil e indian din New Delphi. O dă apoi pe engleză). Am învăţat mai multe cuvinte româneşti, că de două săptămâni ascult BUG Mafia cu Dorin. Dar cuvintele alea nu e voie să le zic, că nu-s frumoase. Poate până mai ai nevoie de IT, mai învăţ ceva ce pot să-ţi zic” (râde). Şi a învăţat. Acum zice „Neaţa moşule!”.

Chely: „Am trecut pe la tine să-ţi zic că eu cu soţia mergem anul ăsta în România. Stai că ştiu şi unde (scoate o hârtie de pe care citeşte). Mergem întâi la Bucureşti, apoi pe Valea Prahovei, la schi. (citeşte Praa-o-ei). Când am comparat preţurile din România cu cele din alte ţări, iar apoi calitatea, am zis că trebuie să vedem România. Staţiunile voastre au şi nocturnă, putem schia cât vrem! Ţi-am zis eu că tot ajung în România? Şi trebuie repede, că dacă ieşim in UE, data viitoare o să trebuiască să stam la vamă în aeroport şi nu cred că pitica mea de 3 ani are atâta răbdare (râde).

Marcell: „Când vine Winter Wonderland, o să mergem să vedem caruselul cu căluţi, să mâncăm turtă dulce şi să bem vin fiert, vrei? Poate anul ăsta trag mai bine la ţintă şi-ţi câştig un ursuleţ. Şi poate nu va ploua, ca anul trecut. Vrei? Ştii, e mare Winter Wonerland-ul în Londra, dar parcă tot nu are farmecul din Germania. Şi nicio brutărie de aici nu are chifle şi pâine ca în Germania, aşa-i?” (aşa-i, babe, ca doar nici cocuţi şi cozonac ca la buni mea la Mirşid nu găseşti în toată Londra asta mare).