Era prin vremea aceea cînd nici măcar nu exista, încă, concepția de Internet ori telefonie mobilă. Televizoarele erau complet nefolosibile, dat fiind programul redus de telejurnal ce rula în fiecare seară (între noi fie vorba, lucrul ăsta nici acum nu s-a prea schimbat). Chefurile și balurile se făceau pe fond muzical de la pick-up ori magnetofon. Și toată lumea se simțea bine și știa să se distreze. Poate era ca un răspuns al tinerilor la gri-ul vieții de atunci. Dar, cînd voiai s-o faci lată, să mergi cu distracția la maxim, încercai să dai de un bal sau concert live cu o formație. Așa i se spuneau pe atunci. Nu trupe. Iar Jiboul era renumit pe atunci, dat fiind că niște băieți tineri din localitate, mari amatori de muzică, acopereau toată zona Someșului. Era spre sfîrșitul anilor 60. Prin 1968-1969. Erau timpurile cînd se năștea, din nimic, formația Provizor.
Eu încă îmi amintesc de concertele Provizor. I-am văzut de mai multe ori pe scena Casei de Cultură Jibou. Ba, odată, i-am prins și la o nuntă. Crescînd într-o familie în care se asculta muzică non-stop, de la clasică la pop și rock, îmi plăcea enorm să îi văd pe băieții de la Provizor, dînd glas, cum s-ar zice, pe viu, unor piese pe care le știam doar de la radio Europa Liberă, ori de pe bandă magnetică.
Apetitul pentru muzică nu mi-a scăzut nici acum, ba dimpotrivă, muzica este una dintre drogurile care mă poate destinde indiferent de starea în care sînt. Dar una e să îți vezi „eroii” live, iar alta să-i urmărești de pe YouTube.
Și, cum sînt un sentimental incurabil, mi-a venit ideea de a pune pe hîrtie povestea formației Provizor din Jibou, formație ce mie și multor altora ne-a lăsat multe amintiri frumoase. Amintiri ce nu se șterg.
Instrumente făcute acasă
Szelei Pisti (bass) a fost, în cele din urmă, cel care a deschis cartea amintirilor din tinerețe, deși frînturi de poveste am mai reușit să adun și de la Fekete Peter (voce, chitara solo) și Szelei Sanyi (clape, chitară solo, voce). Într-un fel, se pare că Pisti a fost sufletul formației, omul care i-a ținut pe toți împreună, devotat, pînă la ultimul bănuț, dotării trupei cu instrumente. Pentru că, pe vremea aceea, cu greu se putea vorbi despre instrumente.
„Prin 1969 am început să ne întîlnim la Peter acasă, mai venea și Fekete Roli, dar aveam doar două chitări reci, iar Roli ținea ritmul bătînd pe un scaun tapat cu ziare, cu ace de croșetat – își amintește Pisti. Ne venise ideea de a forma o trupă, cu care, în timp, să putem da spectacole. La început exersam doar piese instrumentale, în special de Omega.”
Cum, pe vremurile alea nu existau instrumente muzicale, iar ca să dai un spectacol, indiferent unde, aveai nevoie de sunet amplificat, băieții au început să-și construiască singuri chitările electrice și chiar și tobele. Stăteau cu orele cu nasul prin revistele Tehnium și Ezermester, copiind doze de chitara, ori construind tobe din butoaie de carbid, de diferite mărimi, la care le decupau fundul și-l acopereau cu piele de animale. „Era o prostie asta, pentru că dacă prindeau vreme mai umedă, nu se mai putea bate nimic pe ele. Așa că obișnuiam să ținem în tobe niște becuri aprinse”, spune Pisti. Ca „premier”, la tobe foloseau una de aia de la pionieri.
Ca la orice început – cei trei aveau un amărît de amplificator de 15 W și se foloseau de un microfon de magnetofon, în care trebuia să urli serios, ca să se audă ceva. Apoi, după cîte o oră două de urlat, urmau două zile de răgușeală completă.
Roli a părăsit rapid „trupa”, iar în locul său a veni Feher Miklos. Fiind încă la liceu, au luat numele de Formația Liceului Jibou, cu care au început să cînte pe la banchete, apoi la baluri. Pisti avea 15 ani, atunci.
A urmat apoi un bal – un fel de întrunire de aia tovărășească, de pe vremuri, la Șoimuși, momentul fiind acela în care au început să devină cunoscuți și chemați și la alte manifestări, în mai toate comunele sălăjene, iar băieții au început să facă bani. Bani care, în cea mai mai mare parte, au fost cheltuiți pe instrumente, difuzoare, amplificatoare. Deja numele formației s-a schimbat în Sigma.
„Pentru primul amplificator, am cerut bani împrumut de la bunica. Îmi amintesc că probleme mari aveam cu mufele. Pe atunci nu erau jack-uri, ca acum, și trebuia să improvizăm. Făceam niște mufe din dopuri e plută, în care introduceam sîrme”, mai zice Pisti.
Apoi, la un bal din Băbeni la care trebuia să meargă Szelei Sanyi – aveau și ei trupa lor la Casa de Cultură, a rămas fără oameni, așa că au mers cei de la Sigma pe contractul lor, cu Sanyi împreună. Dat fiind că era o formulă provizorie, au luat numele de Provizor. Nume ce a rămas și s-a făcut cunoscut în toată țara.
Festivaluri după festivaluri naționale cîștigate
Primul festival de anvergură la care au participat, cel din 1972, din Odorheiul Secuiesc – Szikurusz Fesztival, formația nou apărută trebuia să prezinte 5 piese, din care 3 să fie compoziții proprii. Deoarece nu puteau participa așa, din plai, la festival, fără să fie patronați de cineva, iar liceul nu și-a luat o asemenea răspundere, prin intermediul lui Sanyi Szelei, care lucra la Casa de Cultură, s-a rezolvat ca Provizor să cînte sub „culorile” Casei de Cultură Jibou. Și au cîștigat titlul de cei mai buni tineri artiști. Băieții aveau deja un renume, muzica a început să sune din ce în ce mai bine, și cîntau la banchete, baluri, concursuri interjudețene. Dar, erau încă la liceu, iar disciplina de atunci, din învățămînt, nu te lăsa să umbli ca un „vagabond”, cu păr lung și haine aiurea. Pisti de 5 ori a fost trimis la tuns, de către directorul de pe atunci al liceului, pînă cînd s-a supărat și s-a ras în cap. Apoi, după modelul său, s-au ras și ceilalți colegi. Evident, au urmat scandalurile.
A urmat o perioadă, apoi, cam liniștită și fără activitate, pentru că membrii formației s-au dispersat care încotro, după terminarea liceului. Pisti și-a mai făcut o trupă – Euxin, cu care a cîntat un an.
Dar soarta i-a adus din nou împreună. Prin 76, trupa s-a readunat, pe la tobe au trecut Hajdu Ocsi (el trecînd ulterior la chitară), apoi Domokos Otto – cel mai bun toboșar al județului, pe atunci, el fiind apoi înlocuit de Vekonyi Tibi. A mai fost cooptat și Csiki Vili, care aducea o culoare aparte prin vioara sa. Se dădeau reprezentații în fiecare sfîrșit de săptămînă și, împreună cu Liviu Petriș și Tinu Păcurar – care aveau un program de momente vesele, Provizor putea susține deja o reprezentație de peste 90 de minute. Se cînta la greu Led Zeppelin și Deep Purple. Normal.
Momentul culminant, zic eu, a fost în 1978, la festivalul Tavirozsa, din Sf. Gheorghe, cînd Provizor a luat locul întîi, pe țară, cu piesa „Docog meg az oreg mozdony”, ceva ce s-ar putea traduce cu ”Bătrîna locomotivă mai pufăie”, piesă ce a fost înregistrată și pe disc. Un an mai tîrziu, la același festival, au luat iar locul întîi, cu piesa „Regi ora”, adică „Ceasul vechi”, piesă care a atras deja atenția ștăbimii muzicii ușoare de la București, iar băieții au fost invitați la capitală, pentru a înregistra la studio, la Electrecord, piesa. Au și reușit să facă negativul instrumental, dar cum atît Sanyi, cît și Peter erau răgușiți, bolnavi, piesa nu a mai putut fi scoasă pe disc, din lipsă de voce.
Apoi, la festivalul din Timișoara, din Sala Liceului de Muzică, Provizor a făcut senzație cu faptul că se schimbau între ei la instrumente, iar muzica suna din ce în ce mai bine. Aici au ratat Gala, la care trebuiau să cînte, în concurs, cu locul întîi deja promis lor, fiind obligați să vină acasă, pentru Cîntarea României.
Povestea unei chitări
Cînd nu erau pe scenă, ori la baluri, Pisti cu Sanyi vînau instrumente. De peste tot de prin țară. Muzicienii se știau între ei. Dar, dacă vroiai ceva mai profi, trebuia adus de dincolo. Și au început să facă ture prin străinătate. Evident, cu tot circul securist de pe atunci. De fapt, securiști erau la fiecare concert de pe atunci. Ei se temeau de microfoane mai rău decît de pistoale. Vorba aia, tineret înfierbîntat, Wațți, nu se știa niciodată cînd o ia razna o astfel de „adunătură”, cum le ziceau ei.
Se duceau „dincolo” la greu vase de porțelan, pahare, cafea ness, servicii de cafea chinezești, orice ce avea căutare. La o astfel de escapadă au reușit să pună mîna pe o chitară electrică Mischima și tobe Amatti, chitară care a fost reținută la vamă și recuperată abia după doi ani. Și, cum ziceam, efectele fuzz și cele de distorsiune, le făceau singuri, pe atunci electronica fiind un hobby îndrăgit de mulți tineri.
Sfîrșitul. Bătrîna locomotivă mai pufăie doar amintiri
Trupa s-a dizolvat în 1981. Au apărut disensiuni în grup, au reapărut la suprafață unele certuri mai vechi… în fine, poate că așa a fost să fie. Toate instrumentele au fost vîndute, și vorbim acuma deja de stații Marshall, boxe de 200W, tobe Amatti, chitare bass și solo etc.
„Eu am mai cîntat cu o trupă pe care am fondat-o la Confecții. Dar a ținut puțin. Iar din 1985, cînd m-am însurat, nici n-am mai pus mîna pe chitară. Acum nu aș mai putea să cînt. Dar au fost niște ani minunați, plini de viață” – Szelei Pisti.
”Pe vremea aceea tinerii știau să trăiască. Chefurile erau chefuri, balurile baluri. Acu, cînd îi vezi la cîte un chef, fiecare cu iphone-ul în mînă, care încotro, parcă ți-e milă de ei” – Fekete Peter.
”Măi, cînd ne-au văzut că la fiecare piesă ne schimbăm între noi, ne roteam la instrumente, ăștia profi au rămas trăzniți. A doua zi, cînd am ieșit la bere, pe o terasă, strigau după noi: Provizor! Provizor!” – Szelei Sanyi.
„Măi, pe ce tobe cîntați voi? – întrebare spre bateristul de la o trupă ieșeană – Paralela 45 – Tobe Facuti.
Amatii?
Nu bre, Facuti, făcuti de noi!.
15 ani de muzică, pe scenă, aducînd bucuria printre spectatori. Provizor Jibou.
http://www.youtube.com/watch?v=MBYBe8zbM1Y
Doamne, stimate dl Fekete, chiar nu va dezmintiti. Va rog sa ma credeti pe cuvant,acest articol chiar este al domniei voastre, da, aici va regasesc, anagaramat, incoerent, nu mai vorbim de gramatica lb romane (biata de ea a ramas in pod). Comentarii de nici doi bani. Articol?, comentariu?, ce poate spune dl. jurnalist de aceasta cantitate? (nu vb de calitate – acest cuvant nu exista in dictionarul dvs.), dansul s-a straduit sa fie scur, concis, la subiect, pe placul cititorilor,dar dvs (eu am avut rabdarea – si aia prinsa in cuie nu in pioneze sa va citesc-) nu faceti atceva dacat sa va blamati singur, nu credeti ca sunteti penibil?, – nu, nu cred, daca ati fi constient totul era si ar fi fost altfel. Renuntati la autoelogii, la comentarii(fara copy paste)ca……….nu este materil, este o zicala – ramaneasca – de unde nu-i nici Domnul nu cere – PUNCT. RUSINE PT TOT CE ATI INCERCAT – FARA REZONANTA .
Stimate ,, abc ,,!
Nu ar trebui să ridic această mănuşă întinată şi să răspund la o aşa provocare reavoitoare, dar poate meriţi şi tu un răspuns prin care să te întrebi, cu ce scop anume faci unele aprecieri – vorbind la general – excluzând cea referitoare la mine. Pe deasupra, profit de ocazie ca să clarific unele aspecte legate de temă. Nu fac reproşuri la adresa nimănui, dar refuz jumătăţile de măsură, lucrurile făcute fără a li se da importanţa cuvenită şi tratarea lor fără obiectivitate şi seriozitate.
Dacă ai fi cât-de-cât modest – cum eu nu sunt, conform aprecierilor tale – ţi-ai fi însuşit responsabilitatea identităţii tale şi nu te ascundeai în spatele unor ,, abc ,, -uri. Se pare că nu mă cunoşti, sau nu mă cunoşti îndeajuns, dar îţi arogi dreptul de a da verdicte în baza a nu ştiu ce experienţe trăite sau influenţat de aprecierile altora.
Dacă aş fi lipsit de modestie, în aprecierile pe care le-am făcut la adresa articolului m-aş fi putut ,, lăuda ,, cu multe privitor la contribuţia mea ce priveşte realizările trupei. Dar nu am făcut-o. Las pe seama celor şi celora care au trăit acele vremuri. Iar, cine cât şi mai ales ce a investit… ??? Scuză mă prietene… . Nu toate se măsoară în bani.( Dar poate că valoarea ta se măsoară doar în bani, dacă e aşa, bravo ţie ). Dacă până acum nu ai auzit de investiţie spirituală, de aptitudine, de atitudine, de abnegaţie, eventual de posibil talent, de sacrificiu, de altruism ( de care sunt sigur că nu mă crezi în stare ), etc păi află de la mine că fără toate aceste ,, investiţii ,, într-o activitate ca cea analizată nu se putea realiza mare lucru. Dovadă că himera trupă înjghebată pe criterii de investiţii materiale a fost efemeră. Îmi pare rău pentru acei colegi care s-au lăsat amăgiţi de nişte lăudăroşenia şi li s-au alăturat doar pentru că erau ei mai ,, mişto ,, la apariţia lor în oraş. Că aveau o chitară mai nu ştiu cum sau un discurs mai de vino-n coace, poate erau mai ,, înţoliţi. Că de, a revenit de la Timişoara sau, ca să vezi – de la Şimleu sau mai ştiu eu Zalău. Sau şi acest fapt se datorează lipsei mele de modestie…? Stimate prietene, după distrugerea Provizor, eu am mai practicat muzica mulţi ani, vizavi de cei ce au crezut în realizarea succesului doar prin puterea ,, SCULELOR ,, şi prin împrietenirea cu nişte ingineraşi, doctoraşi, profesoraşi la acea vreme cheflii ( acum sper personae respectabile ) şi mai ştiu eu ce personae pe care soarta i-a aruncat vremelnic în micul nostru orăşel. Am putut să continui – şi o spun cu toată modestia de care tu prietene mă lipseşti – datorită faptului că am avut capacitatea de a adopta mai multe stiluri de muzică, desigur la nivelul meu de amator, fără studii de specialitate, exceptând un an de studiu la pian la Şcoala Populară de Artă din Baia-Mare unde am avut şi apariţii în public cu piese clasice pentru pian. E doar o remarcă după cum e şi faptul, că doar după o săptămână de repetiţii, cu un cor mixt înjghebat în pripă ce cânta pe patru voci, instruit şi dirijat de mine, am obţinut menţiune la faza republicană a unei competiţii interliceale, eu fiind elev în anul IV. Dar mă pot ,, lăuda ,, şi cu locul trei pentru interpretare individuală tot la faza republicană de teatru amatori, după ce am jucat rolul principal în mai multe piese – aduse în scenă în tot judeţul – se pare cu success. Să-ţi mai spun că în jur de şapte ani am servit comunitatea reformată, refuzând orice onorariu, prin a asigura desfăşurarea decentă a Te Deum-urilor duminicale şi nu numai cântând la orga din biserică şi conducând corul tinerilor cu care am abordat atât cântece religioase cu mare valoroare spirituală, cât şi cântece populare autentice, cu mare încărcătură tradiţională, culturală şi emoţională, orchestrate de mine pentru trei voci, repurtând succese atât pe scena Casei de Cultură cât şi la întâlnirile corale confesionale? Am cântat muzică populară mai mult sau mai puţin autentică ( după cum era cererea ), muzică lăutărească, de ambient sau de bună dispoziţie alături de violonişti, suflători sau acordeonişti pricepuţi. Am reuşit doar prin metode autodidactice respectiv învăţând de alţii, respectiv însuşindu-mi criticile celor care îmi arătau şi defectele. Şi nu a fost uşor. Poate că şi aceste remarci ţi se par a fi lipsite de modestie, dar sunt adevăruri şi nu mi-e ruşine pentru ele.. Da, poate duc lipsă de modestie după aprecierile tale pe care nu le comentez. Şi mai ştii ce? De ,, modestele ,, mele ,, investiţii ,, a beneficiat fiecare membru a trupei ( hai să nu le înşir, din exsces de modestie ) şi mai ales cei ce ne onorau cu prezenţa lor la reprezentaţiile noastre. Doar un singur reper care ar putea spune multe. Dacă mă cunoşti atât de bine, şi mai ales mă ştii ca lipsit de modestie, poate ştii că pe scenă eram mereu în partea stângă. Nu a fost o poziţie aleatorie. A fost o necessitate. Doar aşa putea fi urmărit de către unii din trupă, în orice moment, gama corectă în care cântam. Uitându-se la poziţia mâinii mele pe griful chitării. Şi urmărind mişcarea trupului meu care indica ritmul, poate emoţia, poate senzualitatea. Oricum, după atâţia ani este dureros ca cineva, sub protecţia anonimatului să te acuze de lipsă de modestie. O fi, doar suntem SUMA PĂRERILOR CELORLAŢI DESPRE NOI. Dar să nu uităm, chiar şi invidia este o caracteristică a homo sapiens… ( Homo sapiens imperfectus invidiensis ).
Toate ca toate. Dar acuza cu copy paste …??? Asta deja înseamnă desconsiderare totală şi jignire fără temei. Se spune că cel ce se scuză se acuză. N-am să fac acest lucru. Îţi propun să cauţi tu prietene de unde puteam face copy…. Sau poate după capacitatea ta de apreciere chiar şi actualul comentariu este un copy …??? Hai să fim serioşi! Îmi pare rău pentru tine prietene, ar trebui să-ţi mai dezvolţi capacitatea de analiză pentru a fii mai obiectiv. Dar ca să te mai lămuresc, în cursul vieţii am avut multe ocazii când a trebuit să pun mâna la început pe creon, pe urmă pe maşina de sctris iar mai apoi pe tastatura calculatorului. Şi am scris o serie de analize, referate, rapoarte – dar nu către Securitete – materiale educative, discursuri cu ocazia diferitelor manifestaţiuni, articole pentru diferite ziare judeţene şi nu numai. Pentru toate ecestea nu am avur de unde face copy paste. Nici nu se inventase. Să-ţi spun că mi-au fost de mare folos Dostoievschi, Balzac, Proust, Tolstoi, Goldoni, Dickens, Eliade, Ibsen, Sienkiewicz…? Hai că ajunge! Şi te las să te lămureşti singur. Ah, era să uit. Geoege Zbârcea aleas Claud Romano, ştii cel cu ,, Ionel, Ionelule. Pe nineni altul nu am avut ocazia să-l ascult ,, live ,, cu un discurs atât de elevat în afară de acest polihistor dat uitării. Am rămas marcat pe viaţă de eleganţa lui în a onora limba literară atât cea română cât şi cea maghiară. Aş zice că de la el am învăţat cum ar trebui să se vorbească de fapt ungureşte. Îi mulţumesc şi ăi rămân recunoscător toată viaţa.
Ce mă priveşte, am sufletul împăcat. Tot ce am făcut am făcut din interesul comun al trupei şi al celor ce ne ascultau. Am dat tot cât am avut din capacităţile mele modeste ( sau orgolioase ? ) în interesul unei cât mai reuşite apariţii în faţa publicului, de care se bucurau toţi membrii trupei. Chiar şi când nu am avut altă posibilitate să-mi amplific chitara decât cu un amărât de radio la pick-up, păi nu m-am milogit la nimeni să-mi dea o intrare la amplificatorul său şi am făcut treabă ,, scoţând apă din piatră seacă ,, ( asta, cu lipsă de modestie ).
Apropo de investiţie 0 ( adică zero )!!! Ştii, am făcut şi eu după cât am putut investiţii financiare cu mai multe 0 ( zerouri ) poziţionate în urma anumitor cifre, cifre arabe precum 1, sau 2, sau 3, sau 4… ba chiar formate din două cifre. Ca o paranteză, chitara aceea ,, Michima ,, ( corect Muchima ) este şi acum în posesia mea după ce am cumpărat-o de la colegul meu de trupă. Nu a fost pe de gratis. Nici difuzoarele sau amplificatorul ( evident doar Vermona nu Marchal >> poate contrafăcut <> bine înţeles contracost <> bineînţele fără contracost <<. Şi lista ( dovadă a lipsei mele de modestie ) ar mai putea continua. Dar ce rost are …? Cine ar mai recunoaşte sau cel puţin ar aprecia cu obiectivitate toate acestea în ziua de astăzii…
În concluzie, Provizor a fost suma contribuţiei tuturor celor care au contribuit la funcţionarea sa, cu sau fără modestie. Unii cu anumite scopuri alţii cu alte idealuri. Dar nu se poate defini doar prin cine cât şi mai ales ce a avut posibilitatea de a investi. Ori, dacă da, să îl definim prin totalitatea contribuţiei tuturor participanţilor. Fără însă să asociem persone care nu au avut nimic de-a face în acest context. Ca să reuşim a trebuit ca toţii să dăm fără abnegaţie tot ce am avut mai bun. Poate unii bani mai mulţi, alţii poate talent sau inspiraţie ( sau chiar prostie ) mai multă. A trebuit să credem cu tărie în ceeace făceam şi să fim sprijin unul altuia. Iar eu cred cu tărie că aşa s-a întâmplat. Să diseci astăzi aceste lucruri ( şi mai ales de cineva din afară) poate duce la devieri de la realitate. Până la urmă dă-i şi cezarului ( tradus umilului ) ce este al lui…
Consider că toate acestea ţi le-am spus ţie şi doar ţie, stând la o bere într-un spaţiu public. Dacă o fi ca şi alţii, stând la mesele alăturate să fi auzit acest răspuns la provocarea ta… . Păi asta este. Am spus doar adevărul şi doar adevărul ( ca în tribunalele din filmele americane, de multe ori ieftine ). Şi chiar mi-a făcut plăcere, m-am simţit bine alături de tine chiar dacă ,, berea ,, a fost cam amară. Dar mai am o întrebare. Cât timp ce eu, lipsit de modestie şi orgolios cale afară, mă ocupam de ceva consemnabil, tu modest ce eşti, cu ce te ocupai Tu ce ai lăsat în urma ta? Sau merge cu copy paste… ???
Cu stimă pentru toţi cititorii, Fekete Péter!
Stimate dl Peter,modestia nu te-a caracterizat niciodata, nici, acum, – intrebare – de unde ai facut copy paste?, oricum comentariul nu-ti apartie, nu te caracterizeaza,si o alta intrebare – cati bani ai investit in acea munca >15 ani?, cred ca 0, si mai cred ca nu esti in masura sa faci asemenea comentarii unei persoane autorizate si cu experienta – eh, orgoliul ti-a fost cam atins, dar se cunoaste, dvs nu va puteti dezminti.
Din păcate nu pot să mă abţin şi să nu fac publice observaţiile mele referitoare la cele apărute în articol şi în comentarii.
Privind articolul, în afară de lipsa informării profunde de către autor, apar foarte multe greşeli şi inadvertenţe cu privire la persoane, întâmăplări, fapte. Nu pot decât să regret că ce mă priveşte nu am reuşit să-i acord interviul promis – de altfel prietenului meu – D-lui Deák Zoltán, pe care îl apreciez mult în ceeace şi ami ales cum scrie. Sunt convins că articolul ar fi avut alte valenţe.
Da, toate persoanele sunt importante care au fost cuceriţi de acel curent. Dar nu cred că cei, care doar din pură pasiune, asigurau jocul de lumini au fost mai puţin importanţi decât cel care înafară de a reuşi să spargă membranele tobelor la prima şi ultima sa apariţie. Sau cei care purtau pe umeri kilometrii întregi instrumentele noastre la diferite locaţii. Solistele vocale şi soliştii care completau concertele noastre cu mult succes. Bătrânul care pe timpul întregii săptămâni repara IMS-ul său răblăgit ca să ne poată transporta la sfârşit de săptămâna. Şi lista ar mai putea să continue.
Da, confecţionarea şi achiziţionarea instrumentelor a fost o necesitate primordială şi greu de rezolvat de către nişte băieţandrii săraci ( din punct de vedere financiar ) de 15, 16, 17 ani. Dar instrumentele şi accesoriile electronice ele singure sunt materie inertă. Ca să-şi atingă menirea trebuia cunoscută corelaţia dintre nota Do şi Mi. Trebuia – cel puţin – să ştii ce înseamnă tonică, dominantă si subdominantă sau minor paralel. Ce înseamnă improvizaţie, ritm, intensitate sau amplitudine. Trebuia să ştii ce înseamnă apariţie scenică, construirea unui repertoriu, comunicare cu spectatorii, crearea de atmosferă, etc. Trebuia să ştii să-ţi creez un repertoriu care pe lângă a fi agreat de către public să fie şi canalizator către implementarea unei filsofii, mod de gândire şi de comportament anume, de a-ţi găsi locul într-o societate izolată şi ruptă de schimbările ce se petreceau pe plan mondial. Trebuia să ştii să potriveşti cuvintele, notele, acordurile, ritmurile în aşa fel încât să exprime ceva, să comunice ceva, să aibă un mesaj. Trebuia să cunoşti curentele muzicale şi să fii la curent cu toate noutăţile. Şi toate acestea fără a intra în conflict cu autorităţile. Ca o remarcă, mai ales noi, dar şi toţi cei ce se învârteau în jurul nostru erau ,, monitorizaţi ,, de către forurile competente. ( Mă abţin să-mi consult dosarul făcut de către Securitate. N-aş vrea să văd nume cunoscute printre informatori. Şi prin asta nu învinuiesc pe nimeni, dar aşa erau acele vremuri).
Dacă veni vorba de repertoriu. A fost o muncă aproape imposibilă. Să înveţi ( melodie, armonie, colaratură, vocaluri, intremadzouri instrumentale, text !!!!) ascultând piesele la radio, emise de redacţii bruiate, rar de pe discuri sau benzi magnetice cu înregistrări de slabă calitate. Pe urmă să stai nopţi întregi cu dicţionarul în mână ca să poţi desluşii cât de cât engleza pe care evident nu o cunoşteai. Sau italiana, germana, spaniola, franceza… . Să nu mai vorbesc de interminabilele ,, repetiţii ,, care de fapt însemnau eforturi pentru a fi învăţate de către ceilalţi.
Da, cântam la baluri promovate cu afişe de producţie proprie suflate cu gura cu ajutorul şabloanelor. Ca şi comparaţie balurile de atunci erau echivalentul CLUB-urilor de acum, doar că muzica lua naştere nu prin apăsarea unor butoane sau manipularea unor cursoare, ci prin ciupirea corzilor, lovirea tobelor sau acţionarea clapelor, să nu mai vorbin de forţarea la maximum a corzilor vocale. Da, balurile aduceau banii prin care finanţam idealuri mai înalte. Imaginea formaţiei trebuie privită prin prizma a multor concerte reuşite cu săli pline dominate de extaz. Prin prizma participării cu succes la festivaluri prestigioase, a apariţiilor la TV şi radio, sau chiar a apariţiei discografice modeste, cu toate că înregistrări s-au făcut mai multe, atât la Bucureşti cât şi la Cluj.
Da, trupa a rezistat prin nenumărate compromisuri timp de 15 ani şi a reuşit să creeze un adevărat curent, o stare de fapt, un mod de viaţă, de comportament. Eram supapa de refulare comportamentală, emoţională, socială şi politică. Cu puţină lipsă de modestie cred că am reuşit să dăm speranţă celor care visau la un alt mod de a trăi. Celora care doreau să rupă lanţurile de orice fel. Cred că prin reuşitele noastre au fost mândrii că locuiesc în acest mic cuib prăfuit. Sper să fi fost adevărat. Dacă este aşa, a meritat să muncim, să consumăm ambiţii, elan, efort fizic şi material, expunere socială şi politică în acele vremuri lipsite de toate. Şi toate acestea le-am realizat într-un orăşel plin de praf sau noroi, cu trei maşini, în care de microfoane şi difuzoare s-a auzit doar la poştă şi la gară, în care – cu mică exagerare – n-aveai de unde cumpăra nici măcar corzi sau pene de chitară. Încercaţi să faceţi o grădină botanică la Polul Nord şi vă veţi da seama ce înseamnă să fii entuziast, inventiv, consecvent, destul de fanatic în înţelesul pozitiv al cuvântului, să strângi dinţii gata de compromisuri, să treci peste scepticism, să înduri suspiciuni, opresii, etichetări, marginalizare, etc.
Un vis frumos care ar fi putut dura mai mult de 15 ani. Dar au apărut himere care au creat speranţe deşarte pentru unii dintre noi. Semnul ∑ de sub litera P de pe fundalul din poză ( Sigma înseamnă sumă iar pentru noi cândva însemna unitate ) îşi pierduse definitiv încărcătura simbolică. Păcat, dar aşa se întâmplă când nu reuşeşti să apreciezi diamantul la şlefuirea căreia ţi-ai dat şi tu aportul. Se pare că vorba se adevereşte şi de această dată: Nu tot ce zboară se mănâncă…
De altfel sunt cel care în poză stă rezemat cu braţul stâng pe amplificatorul de pe boxă. Şi nimic mai mult…
stimate d-le Fekete Peter, ca sa pastram, ma rog, dialogul oficial ….din cele mentionate de d-voastra, chiar nu vad unde este lipsa de informare profunda a autorului; inadvertentele etc. Tot ceea ce am pus pe “hirtie”, reprezinta frinturi dintr-un interviu mai lung cu Szelei Pisti si unul mai scurt cu Szelei Sanyi. Ca nu am mentionat toate persoanele care au ajutat, intr-un fel sau altul, formatia, ei bine, nu asta a fost intentia mea si a materialului. Toata stima pentru ei, dar eu am dorit strict si intr-un mod cit mai scurt – pentru ca textul sa nu fie plictisitor, sa readuc in prezent citeva momente placute din ceea ce a fost Provizor. Despre faptul ca d-voastra aveti alte amintiri si alte puncte de vedere asupra ceea ce a fost, asta e, eu nu am inventat nimic, dimpotriva, am incercat sa ocolesc “inadvertentele” de care mi s-a povestit dintre membri trupei. Si certurile. Imi pare rau ca materialul nu v-a satisfacut orgoliul si imi pare rau ca, timp de mai multe luni, ati refuzat sa-mi acordati interviul solicita. Cu toata stima. Deak Zoltan
Am citit comentariile voastre şi aş dori să ştiu cine sunteţi cu adevărat tu Matzukokankokur, tu Un jibouan şi tu Doina. Aş fi bucuros să îmi reamintesc.
Peter, eu sunt unul caruia in 1969, Dranda i-a taiat “trapezii” cu foarfeca, pentru ca din cauza lor si a minijupelor “nu se facea malaiul”, stii tu… In curand ies la pensie si ma mut iar la Jibou si daca mai esti pe acolo o sa te invit la o bere sa ne amintim cum a fost in acele vremuri.
Hahahahahahahaha! ce rau imi pare ca nu iti amintesti, Peter draga! 😀
Imi pare rau ca nu am vazut pana acum comentariile: nu am mai intrat la acest articol si o fac acum … intr-un moment greu … si dureros … la fel de dureros ca si uitarea.
Eram prieten cu Szelei Sanyi cu toate ca mergeam acasa numai in vacante, dar la Jibou fiind vara o plictiseala maxima, ideea infiintarii unei trupe a aparut din necesitate. El avea cheile de la Casa de cultura unde existau in dotare niste instrumente “reci” si cu acelea s-a inceput. Initial nu stia nimeni sa cante, dar dorinta era asa de mare incat au inceput repetitiile. La tobe a mai batut si Valer Har (in vacante) care studia chiar percutia la Cluj si a ajuns percutionistul Operei din Oradea. Ne adunam acolo si numai pentru a auzi sunetele unei chitare electrice. Dozele erau la inceput bobine din castile telefoanelor, puse pe chitare reci. Parca Sanyi si Pisti erau veri (sau frati?) . Pentru autorul articolului : din cauza tatalui dv. am ramas cu asta – YO5CRL – din 1977.
Mai ziaristul lu peste,nu esti tu copilul profesorilor Deak?Nu prea te-am vazut prin preajma trupei “Provizor Sigma”si nici pe la serile dansante organizate de diferite clase ale Liceului in salile castelului,unde punctul culminant era “posta vesela”,probabil fiind prea “fraged”sa nu zic mucos,nu te lasau parintii de frica securistilor.N-ai amintit nimic de Pamfil,bateristul,n-ai amintit nimic de faptul ca Sani Szelei a fost la preselectie la “steaua fara nume”unde nu a castigat din cauza juriului,ca doar sti ca nu poti sa te pui cu femeile…Intreaba-l pe Sani ca-ti spune cine este femeia care l-a inselat si i-a luat locul.data viitoare documenteaza-te mai bine.
Da, chiar asa , fratele meu , Hajdu Ocsi , era in trupa inca de la inceputuri . Dupa cum se vede si in poza de mai sus care e din 1974 ( este baiatul din coltul din dreapta). Imi aduc aminte cum venea el pe la orele 2 sau 3 noaptea si cum il certa mama.
eu sunt mandra de tata 🙂 atat vreau sa spun … multumesc pentru articol si pentru ca mai sunt oameni care se gandesc cu mult drag la lurcurl pe care l -au facut aceste persoane. multunesc tata 🙂
Excelent articol! Ai pana buna, domnule Zoltan! dar vreau sa fac niste precizari: Hajdu Ocsi batea (si o facea foarte bine) inca inainte de 1976. 🙂 si au mai avut intr-o vreme si o solista cu care se certau pentru ca nu putea sa cante Tina Turner 🙂 Nutbush city limits.
Mi-a facut o deosebita placere sa citesc si sa-mi reamintesc. Felicitari inca o data pentru pana!
multe ar mai fi de scris despre vremurile alea. mersi pt complimente 🙂
Sunt oricum scrise toate in inimile celor care le-au trait. Dar este minunat ca se gandeste cineva sa le scrie pentru cei mai tineri 😀
Da , Haidu Ocsi e prezent si in poza ( din 1974) care ilustreza articolul: este cel din coltul din dreapta. Imi aduc aminte cit il certa mama cind venea tirziu in noapte de la repetitii, de la nunti si baluri.