Sub poala pudrată a Meseşului, la Centrul de Permanență Zalău, halatele albe se agită inexplicabil de mult şi prost când e vorba de un consult, o injecţie sau o îndrumare medicală. Zici că ai nimerit pe tarlaua privată a cuiva şi stăpânul nervos sare să-şi asmută cuţuloii, că ai îndrăznit să-l deranjezi de la siestă. “Ceeeee? Nu mai există medici de familie, de v-aţi găsit să veniţi toţi aicea?!” Urmează o examinare în scârbă, de zici că au intrat nişte leproşi, şi reţete fircălite în dorul lelii şi aruncate cu lehamite în direcţia pacienţilor. Asistentele ies în întâmpinare şi întorc bolnavii din drum. Aş avea o injecţie de făcut, se numeşte aşa, urmează umeri ridicaţi şi şoapte speriate: “Nu, nu… eu nu fac aşa ceva, doama doctor…” Numai că pe doamna doctor zici că a lovit-o strechea şi e destul să auzi strigătele nemulţumite din cabinet, ca să-ţi vină să faci stânga împrejur, să fugi acasă şi să aplici leacurile băbeşti folosite de pe vremea bunicii lui străbunica. Şi se vede că treaba asta cu strechea doftorească tinde să se transforme în epidemie, nu de alta dar nici la spitalul vechi nu eşti primit mai bine, de mergi să-ţi faci controlul la plămâni. “Ceeee? Acuma se vineee?! Te simţi rău şi vii la mine, ai?! Toţi veniţi aicea claie grămadă după ce vă îmbolnăviţi!” Grea suferinţă şi strechea asta nervoasă, să ajungi să crezi că pacienţii trebuie să vină la tine doar cu plicul, cât mai mare şi cât mai gros.