DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Zalău –Sibiu: Cu trenul, cu boschetarii, cu fustele înfoiate, cu Jacob şi Luisa

Pe cât de pitorească pare ideea de a călători cu trenul pe distanţe mai lungi, în amintirea vacanţelor în care trenul era modalitatea cea mai la îndemână pentru a călători, când venea vacanţa mare şi vroiai să ajungi la bunicii din celălalt capăt de ţară sau la mare, ori la Buşteni, sau oriunde altundeva, pe atât de altfel e realitatea, din momentul în care ajungi în gară.

Să zicem că nu ai prins coadă la casa de bilete şi că ezitările casieriţei între a trece un CNP străin sau cel românesc pentru a scoate legitimaţia de călătorie, în timp ce în spatele tău începe să se formeze coada, e datorită faptului că prin Zalău nu trec foarte mulţi studenţi străini.

Să zicem că e doar o întâmplare faptul că boschetarul poreclit de zălăuani Ciocolată e în gară, şi după ce îi dai un leu să facă ce-o vrea cu el, se tot învârte pe lângă tine mai cerându-ţi încă unul, că sa-i poată da la controru’ de pe tren, la care cel mai probabil îi spune că  nu are niciun leu şi care îl lasă să călătorească aşa pentru că ştie că nu are de unde.

Tot o întâmplare e şi faptul că Ciocolată, după ce se vede urcat în tren vine, pentru că i-ai mai dat, şi cere tot de la tine, ba ceva de mâncare, ba ceva de băut, ba încă un leu, vorba bunicilor: dă-i un deget şi o să vrea toată mâna, deşi realitatea e că vine la tine pentru că ceilalţi nu-i dau nimic.

Să zicem că ai trecut de Cuceu, amintindu-ţi că aici toţi oamenii care au lucrat la cariera de Uraniu, despre care nu mai ştie foarte multă lume, au rămas fără dinţi în gură şi că unii îi mai poartă în portofel ca pe un talisman norocos sau ca pe un fel de „ce am avut şi ce am pierdut, bine că sunt în viaţă “ şi că ai ajuns la Jibou şi te-ai urcat în următorul tren ca să ajungi la Sibiu, următorul tren urmând să îl schimbi în Copşa Mică.

Să zicem că tot o întâmplare e şi faptul că două din locurile noastre, noi fiind trei, sunt ocupate, deja, de alte persoane, pe care le laşi să stea în continuare, că vorba aia, deocamdată e plin trenul de locuri libere. Şi tot o întâmplare e şi faptul că la scurtă vreme după ce te-ai aşezat, pe celelalte locuri libere, vine o ceată de fuste înfoiate, codiţe împletite şi mustăţi răsucite, care vorbesc atât de tare că ajungi să strigi şi tu, asta după ce ai făcut haz de necaz şi ai râs cât se poate de sănătos, când una din fustele înfoiate s-a oprit curioasă în dreptul “străinului”, şi a început să-l chestioneze, pe ţigăneşte, bineînţeles, că de-a cui îi de unde vine şi unde merge, crezând că e unul de-a lor.

Tot o întâmplare e şi faptul că de pe la Dej, în tren a urcat ba un surdomut căruia i-ai dat 2 lei pentru o hărtiuţă cu alfabetul semnelor, ba un homeless care pentru că a avut un pic de minte şi a cântat ceva cu Sf. Maria a făcut să se deschidă portmoneul mult mai repede şi la mult mai mulţi călători, care dintr-o dată şi-au amintit că au bani la ei, ba o fustă colorată cu batic şi prunc în braţe.

Numai o întâmplare poate fi şi faptul că pe locurile pe care te-ai pus, ca să nu-i ridici pe cei care stăteau pe tale a venit la un moment dat  bătrănică, ce a acceptat, într-un final, suav, deşi nu prea înţelegea de ce, să se aşeze în altă parte, că mai sunt locuri.

Întâmplarea a făcut că la Cluj au urcat atât de mulţi, încât a trebuit să eliberăm locurile şi să vedem ce e cu persoanele care stăteau pe locurile noastre, şi care cu greu au acceptat să ne arate un bilet ca să încercăm să rezolvăm problema. Bineînţeles că locurile lor erau în cu totul alt vagon, dar pentră că stăteau în continuare şi se uitau cu ochii mari, nedând vreun semn că ar intenţiona să se mute, le-am spus că mergem noi să stăm pe locurile lor, deşi, dat fiind că ele erau două şi noi trei, riscam să fim ridicaţi, din nou. O întâmplare e şi faptul că în semn de „mulţumire“ au mormăit ceva că au bagaje multe, chit că şi noi aveam vreo trei de căciulă.

Să zicem că, tot din întâmplare, tocmai acum a venit şi supra controlul, şi nu o dată, ci de două ori, şi că în timp ce verificau legitimaţiile de călătorie, mă găndeam că vor începe să ne spună imediat cât se poate de „politicos“ că nu suntem în vagonul în care trebuie. Nu s-a întâmplat asta pentru că cel mai probabil nu au observat.

Când trenul nostru a început să aibă întârziere, ne-am întrebat dacă o să reuşim să prindem legătura din Copşa Mică către Sibiu, iar conductorul ne-a asigurat că da, ca a dat deja telefon.

Legile lui Murphy chiar funcţionează ca un ceasornic, așa că, atunci când am coborât în Copşa Mică trenul de pe cealaltă linie, în care vroiam să urcăm repede, convinşi că e cel către Sibiu, era de fapt dublura trenului nostru care se întorcea la Cluj. Întrebat ce s-a întămplat cu legătura noastră, conductorul a spus că el chiar a sunat, dar că impiegatul tocmai îi dăduse drumul şi că următorul tren e peste aproape trei ore. Impiegatul, la rândul lui, a dat din umeri şi a spus că nu i-a venit dispoziţie de la Bucureşti să ţină trenul şi că el a trebuit să-i dea drumul. Şi uite aşa ne-am trezit cinci persoane, noi trei şi doi tineri din Germania, care se uitau sideraţi şi nu prea înţelegeau ce se întâmplă, pe peron, în Copşa Mică, cu gara undeva la vreo trei sute de metri, printre betoane şi materiale de construcţie, de nu ştiai pe unde să o iei, că la gară oricum nu puteai să ajungi, cu oameni care se uitau la noi şi întrebau, neobişnuiţi ca cineva necunoscut să coboare acolo. „Da, ce faceţi? Aţi pierdut vremea pe peron şi a  plecat trenul fără voi, De ce nu v-aţi urcat? Ce vreţi să faceţi aici, că nu-i nimic?“

Am explicat ce şi cum, am întrebat în ce direcţie e Sibiul şi câţi kilometri mai sunt până acolo. Am aflat că trebuie să treacă un microbuz, şi pe unde se poate intra în gară, pe undeva prin spate. În gară am dat de două persoane, una vorbea la telefon, afară, şi cealaltă, înăuntru, în ghişeu. Am aşteptat cuminţi să termine de vorbit şi ni s-a confirmat că următorul tren e peste trei ore, şi am primit un număr de telefon de la o autogară şi indicaţii pe unde să ieşim în drum şi să ajungem la un peco, unde ar trebui să oprească microbuzul. I-am luat pe tinerii Jacob şi Luisa cu noi, şi pe drum ne-au povestit că sunt într-o vacanţă de două săptămâni în România şi că ieri au ajuns în Cluj şi că practic e prima lor zi aici. Între timp, am sunat la numărul de la autogară, unde un nene foarte amabil ne-a spus ca va trece un microbuz pe acolo, să ieşim în stradă, că încearcă să dea de şofer. După alte câteva telefoane, mai aflăm că microbuzul abia a pornit şi mai durează o oră şi zece minute să ajungă. Hotărâm de comun acord să stăm la ocazie şi Jacob scrie repede pe o hârtie de A4, Sibiu. Şi cât povestim noi cu un nenea paznic ieşit în stradă să vadă ce punem la cale, opreşte un microbuz de Mediaş, care ne ia, iar şoferul nu ne taie bilet, ci ne cere să-i dăm şi lui ceva, aşa, ca la ocazie. Şi uite aşa ajungem noi la vreo 600 de metri de gara din Sibiu, după spusele şoferului – în realitate la mai mult de un kilometru -, şi o luăm la pas până în centrul Sibiului, unde odată ajunşi îi lăsăm la un hostel rezonabil pe Jacob şi Luisa, obosiţi şi flămânzi, dar bucuroşi că au ajuns cu bine.

Să zicem că toate astea au fost doar o întâmplare şi că în celelalte zile, totul decurge cât se poate de normal, atunci cand când călătoreşti cu trenul, şi că tot o întâmplare recompensă e şi faptul că odată ajunşi la locul de cazare am descoperit că ferestrele noastre dau în cea mai frumoasă stradă din Sibiu, o stradă medievală, arc peste timp.




 
  

2 comentarii

  1. Lucian says:

    Da Gina, cu siguranţă ziua aceea a fost o simplă coincidenţă, o întâmplare nefericită, care s-ar repeta zilnic. De aceea noi, ca naţie suntem cum suntem şi ţara merge brici. Oricât de optimist şi încărcat cu foarte mult pozitivism ai începe o nouă zi, aproape întotdeuna, la sfârşitul zilei vei fi epuizat toată bunăvoinţa şi optimismul avut. Depinde doar de om cum trece şi îl afectează acest tip de viaţă mioritică.

  2. Romeo says:

    Foarte tare asa zisele intamplari ! O calatorie fara peripeții parca nu e la fel de interesantă:)

Lasă un comentariu