Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

Un cățel. Încă o viață

Deși pare neverosimil, totuși, în situații limită, atunci când de reacția și decizia ta depinde cum va fi viața de atunci înainte, secundele par minute, ca și cum timpul s-ar derula în slow motion, și ai timp să cântărești lucrurile și să faci ca ”acum” să aibă continuarea pe care o alegi. Sau așa pare. Poate totul e rodul imaginației.

Am văzut cățelul șchiopătând cum încerca să treacă șoseaua, în cealaltă parte. Și am văzut și mașina venind cu viteză, șoferul nedând nici măcar un semn că ar vrea să oprească, la urma urmei, șofatul e, în permanență, un concurs de care îl depășește pe care, doar așa, din dorința de a se simți șoferul potent. Iar asta doar pentru că, atunci când nu e la volan, cam nu prea cu potența, și atunci, fiindcă a apăsa pedala de accelerație e atât de ușor, lasă că poate mașina în locul șoferului. Și gata, mulțumirea de sine – ”ai văzut, bă, ce potent sînt?” – , i-a făcut ziua mai frumoasă.

La 80 și ceva la oră, impactul ar fi fost mortal pentru cățelul cel șchiop, așa că, în acele câteva fracțiuni de secundă, la propriu, au apărut nu numai întrebările, dar și răspunsurile: ”Dacă pun frână, se oprește mașina la timp? Evident, nu. Dacă ies de pe șosea, mă dau peste cap? Nu contează, chiar nu îmi pasă, e singura soluție ca să nu omor cățelul. Deci, nu puteam face decât un singur lucru: am tras de volan și am ieșit, sărind peste șanțul de la marginea drumului, în câmpul verde, acolo unde, după câteva secunde, care au părut și ăstea minute, mașina s-a oprit cu fața către șosea. Am deschis portiera și am ieșit afară din mașină. Nu m-am uitat să văd dacă e mașina în regulă, ci m-am uitat după cățel. Nu l-am văzut. Și mi-am zis că l-am lovit, și deja începeam să simt un fior rece pe șira spinării. Apoi, de nicăieri, l-am simțit lângă mine. Mi-am întors privirea către el și pentru prima oară în trei săptămâni am zâmbit cu adevărat. În tăcere. Cățelul era teafăr și mă privea atent, ca și cum atunci ar fi descoperit lumea, iar eu eram prima ființă vie pe care a întâlnit-o în calea lui. M-am așezat lângă mașină, cățelul la fel. Și am rămas așa, câteva minute, privindu-ne unul pe altul, tăcuți amândoi.

Știu că în lumea oamenilor – și fiecare lucru, fiecare cuvânt, fiecare faptă spune același lucru -: nimeni nu e de neînlocuit. La fel, știu că atunci, în lumea cățelului șchiop, am fost de neînlocuit. Și, la fel, pentru mine cățelul, la fel ca fiecare ființă care a intrat în viața mea, a fost, este și va fi de neînlocuit. Un defect de fabricație al propriei persoane, probabil.

M-am uitat către șanț și mi-am zis că, și dacă mașina e în regulă, nu știu dacă o să pot să ies, poate doar cu tractorul să ieși de acolo. Am pornit mașina și, încet, chiar fără a forța, am ieșit, spre surprinderea mea, de pe câmp, și, după ce m-am uitat de câteva ori să văd dacă nu mai are careva chef de raliu pe șosea, am trecut șanțul, când cu o roată în aer, când cu cealaltă, apoi, odată ajuns pe șosea, am pus luminile de avarie și am oprit în afara drumului. Apoi am ieșit afară și m-am dus către cățelul care stătea, prevăzător, la distanță de șosea, și l-am mângâiat. Privirea aia a lui a fost peste poate… degeaba caut cuvinte să redau acea privire… Oare oamenii de ce nu știu să priveaască așa? Nu. Reformulez. Oamenii de ce nu știu să privească cu adevărat, să vadă și dincolo de trup, dincolo de cuvinte, să lase sufletul să se întâlnească cu al celuilalt fără a-și pune singuri bariere, un fel de rezervă de siguranță? De ce fiecare lucru, fiecare cuvânt, fiecare faptă spune același lucru -: nimeni nu e de neînlocuit? De ce trebuie să fie totul condiționat?

M-am despărțit greu de cățel. Am urcat la volan, am pornit motorul și mi-am continuat drumul. Totul era în regulă, doar computerul de bord al mașinii (dacă ceea ce are Loganul se poate numi computer) se resetase, ca și când timpul s-ar fi resetat la rândul lui. Am dat drumul muzicii, iar ceea ce ne înconjoară și ne dă viață, energia asta omniprezentă a vieții m-a ghicit și m-a pus să ascult Spirit carries on – Dream Theater. Am zâmbit, pentru a doua oară în tei săptămâni: sînt 100% creat din emoții, iar trupul l-am primit doar ca să aibă sufletul companie în trecerea lui pe aici, prin lumea asta. De asta, Spirit carries on.

2 comentarii

  1. Anca says:

    Pai de ce nu l ai salvat de tot? trebuia sa il fi luat cu tine, duh, sa il fi tratat apoi dat in adoptie cuiva. Urmatoarea masina l-a lovit, pun pariu. Mno faina poveste da pacat ca ai incheiat-o atat de absurd.

    • Călin says:

      Da, dacă aș fi avut unde să-l țin, l-aș fi luat, așa cum am luat, atunci când am putut, și căței și pisici. Și nu cred că următoarea mașină l-a lovit, pentru că el mergea către o turmă de oi, aflată pe câmpul către care a traversat, și, mă gândesc, era de la turma respectivă. Cât despre a-l salva de tot, tocmai i-am dat șansa să trăiască.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*