Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

Turnulețul cu clopot al Colegiului Național Silvania, amintire a școlii de odinioară

Una dintre cele mai vechi clădiri din Zalău – care astăzi poartă denumirea de Colegiul Național Silvania -, e o clădire impunătoare, cu o arhitectură aparte. Și nu neapărat pentru felul în care a fost construită, ci pentru acel detaliu arhitectural care face diferența – turnulețul de pe acoperișul clădirii. Un turnuleț care pare oarecum stingher acolo, cocoțat pe clădirea cea mare a Colegiului, și care pare că a ajuns acolo din greșeală, adică ce să caute un turnuleț (cu clopot, chiar dacă acel clopot nu s-a auzit niciodată în zilele noastre) pe clădirea asta?

Chiar și așa, neîngrijit și purtând semnele trecerii timpului, detaliul ăsta arhitectural e ca un semn de carte în istoria orașului, turnulețul fiind construit ca amintire a școlii de odinioară. O școală care își scrie istoria încă din anul 1646, când la Zalău funcţiona deja un gimnaziu reformat calvinist. Ulterior, a purtat denumirea de Colegiul Reformat „Wesselényi”, apoi  Liceul Mixt Nr.2, Școala medie ”Ady Endre”, Liceu de Cultură Generală, Liceul de Matematică-Fizică, Liceul Teoretic Zalău, apoi, din 2001, Colegiul Național Silvania.

Iuliu Maniu – de mai multe ori prim-ministru al României, unul dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României, a absolvit colegiul în 1890; poetul Ady Endre, poet maghiar, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX, a absolvit colegiul în 1896; exploratorul şi omul de ştiinţă Bíró Lajos; Gyarmathi Sámuel – medic, lingvist şi profesor distins, a învățat și a predat şi la colegiu; Victor Deleu – conducătorul resortului Internelor din Consiliul Dirigent de la Sibiu, primar al Clujului interbelic, a ieșit de pe băncile școlii acesteia.

Turnulețul ăsta cu clopot pare că stă acolo de veghe, ca și cum ar vrea să le atragă atenția celor care trec pe acolo: ”șșșttt, liniște aici se învață, se face școală…”. Și acolo, în acea clădire, s-a făcut și se face școală, evident, în fiecare perioadă de timp, a învăța însemna, chiar dacă același lucru, ca și definiție, de fiecare dată altceva, lumea fiind în permanentă schimbare. E drept, niciun Iuliu Maniu ori Ady Endre nu au mai ieșit de pe băncile școlii, dar de câte ori se nasc astfel de oameni?

Când mi-a venit rândul să învăț acolo, fosta școală medie se numea de acum

Liceul de mate-fizică

și, privind turnulețul ăsta de pe acoperiș, parcă l-am auzit depănând, la fel ca mine, amintiri din vremuri trecute.

”Paveeeel, Ciorteaaaaa! Treceți în clasă imediat!”, am auzit glasul ferm al profei de franceză – Etelka (așa o știau toți, doar atât, Etelka, dar într-un fel respectuos, chiar dacă acum a fi respectuos e o slăbiciune nedemnă de îngâmfarea atotștiutorului) – , care, văzând că nu sîntem în sala de clasă, a scos capul pe geam, știind că o să ne vadă în curte, chiar sub geamurile clădirii unde turnulețul stătea, la fel ca și acum, de veghe.

Eram doar niște copii, deloc rău intenționați ori vrând să părem ”cool” (deși expresia asta, oarecum tâmpă și impersonală, de altfel, nu exista atunci), și de aia, vezi Doamne, am întârziat la oră. Noi doar râdeam vorbind cine știe ce, ori eram pierduți în lumea filmului Râzboiul Stelelor ori a cine știe cărei cărți SF pe care o citisem și ne-o împărtășeam unul altuia, iar când a sunat să intrăm în clasă, degeaba, noi eram în lumea noastră.

Ne-am oprit din râs și povești și am fugit către sala de clasă. La urma urmei, cu Etelka nu-i de joacă. Am intrat în clasă mai mult pe vârfurile picioarelor și ne-am așezat în bancă. Prima, acolo unde ne era locul, deși am fi vrut să fim în ultima bancă. Evident, Etelka ne-a luat în primire: ”Paveeel, Ciorteaaaa, în picioare, azi voi sînteți la ascultat. Deci, Ciortea, deschide cartea și citește lecția.”

Uți (Ciortea, adică) a deschis cartea, apoi a dat cu ochii de niște cuvinte care pentru el chiar erau în cu totul altă limbă decât cea pe care o știa el că se numește franceză: Est-ce qu’aujourd’hui c’est…

”Mă, Călin, cum se citește asta? Mă, zi-mi repede, până nu ne vede Etelka!”

” Est-ce qu’aujourd’hui c’est…”, i-am spus rar, apăsând cuvintele, să sune pe înțelesul lui.

Eseche…, a început Uți, apoi a rămas fără cuvinte. Aujourd’hui era prea mult deja, așa că a tăcut brusc.

”Eseche, eseche!?! Ce-i asta, Ciorteaaa, ce-i asta?”, a intervenit profa de franceză, privindu-l sever. ”Deci, cum se citește? Mai zi o dată.”

”Măăăă, Călin, măăăă! Zi-mi cum se citește, nu mai râde, măăăă, că ne vede Etelka. Cum se citește?” Uți era deja disperat și mă tot lovea peste umăr, iar tot ce reușeam să-i spun printre sughițuri de râs era: ”eseche, eseche…”.

Am pufnit amândoi în râs. Ca nebunii. Și cu cât mai mult încercam să ne stăpânim, cu atât mai tare râdeam, îngăimând amândoi printre lacrimi de râs: ”eseche, eseche…”.

Sigur, Etelka ar fi vrut să rămână serioasă, dar când vezi doi copii (da, eram doar niște copii, deși a fi copil la liceu, e, din nou, o slăbiciune în ziua de astăzi) râzând ca nebunii, deși încercau din răsputeri să se stăpânească, ce să facă? A început să râdă și ea, restul clasei râzând mai mult pe sub bancă, adică, să fim serioși, cine să îndrăznească să facă așa ceva la ora profei de franceză? Adică, ce, ești nebun, să râzi la oră la Etelka?

Ne-am oprit din râs, cu greu, după câteva minute. Și odată liniștiți, ne-am strâns unul în altul, știind că, gata, până aici ne-a fost.

Uți a luat nota 4. Pentru eseche. Eu am luat nota 4. Pentru râs. Dar un 4 care a fost dat, paradoxal, cu drag de Etelka, care a fost și ea, preț de câteva minute, un copil, la fel ca noi, cei din prima bancă. Nu i-am purtat pică, de ce am fi făcut-o? Am luat notă mai bună ora următoare, și chiar dacă ne mai coteam pe ascuns ”eseche, mă, eseche…”, la ora profei de franceză nimeni nu a mai râs în următoarele ore care au rămas până la vacanța de vară. Nota 4 atârna greu, atunci. Acuma, dacă nu-ți convine ceva, stingi țigara sub papucul de marcă și suni la telefonul verde: ”Alooo, sînt abuzat, ăștia vor să mă pună să învăț!”.

Amintire a școlii de odinioară,

turnulețul cu clopot de pe clădirea CNS e un element arhitectural care amintește nu doar de istoria școlii din Zalău, dar și de faptul că, pe vremuri, în semn de omagiu, un arhitect a proiectat turnulețul ăsta, iar niște meșteri l-au construit. Un element arhitectural care ne aduce aminte că odinioară a construi o clădire însemna mai mult decât a ridica niște pereți, a ridica o clădire era ca o semnătură a celor care au făcut posibil ca acea clădire să existe. Și, între arhitectura de odinioară și termopanele și plăcile de rigips de astăzi, confortabile, desigur, nici măcar nu se pune problema să existe comparație. E de ajuns să te uiți la lucrătura turnulețului, care chiar dacă de jos nu se vede cum trebuie, iar cei care l-au făcut știau asta, totuși, a fost construit cu artă, cu dăruire.

Încă e acolo, amintire a vremurilor de odinioară, când școala însemna mult, mult mai mult decât astăzi, când imaginea e pe primul loc, iar la imagine se lucrează mai mult decât la a învăța. În perioada absolutismului școala a fost finanțată de cetățeni. Pentru că voiau ca elevii, copiii lor, să învețe, să facă școală. Școală adevărată. Iar asta spune totul.

2 comentarii

  1. Ciortea flaviu says:

    Multumesc Calin ca ti-ai adus aminte de aceasta întâmplare frumoasa după aproape 32 de ani.Imi place f.mult emoția din cuvintele tale ceea ce lipseste cu desăvârșire in zilele noastre.Asa cum ai scris o apreciez si astazi pe Etelka una din profesoarele mai puțin “comuniste” din acele vremuri.Nu am stiut ca ai asa talent la scris.Ma bucur ca am fost si voi rămâne prietenul tau….Asa cum am stiut noi sa fim pe vremuri.Tine tot asa.Cu drag……UTI

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*