Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
Directioneaza 2% pentru un altfel de jurnalism. Formularul poate fi descarcat AICI

Trei sălăjence reproduc cămăși de patrimoniu aflate în marile muzee ale lumii

 

– Câți dintre noi credeți că mai știu să facă astăzi diferența între o cămașă tradițional – autentică și o bluziță a unui midle brand care copiază, fără a credita, simbolistica unei culturi sau a alteia? Între o ie de artizanat din perioada comunistă și una lucrată în zilele noastre, fără noimă, de meșterii populari pe fel de fel de tifoane și etamine cu găuri și cruci mari cât o zi de post? Sau între o ie falsă, lucrată la mașină cu broderie computerizată, în numai câteva ore, și cămășuțele cu mânecă scurtă făcute în China, în serii de zeci de mii de bucăți, pe care le poartă femeile, neștiutoare, vara pe post de ie?
– Tulai Doamne, nici nu am băgat de samă că-s atâtea. Și samănă între ele! De-ale mele ați zâs că au cruci mari cât o zi de post ? Păi îs bătrână, am cerere mare și să meargă iute, că pensia îi mică ! Și mi le poartă și solistele pe la televizor, geaba le băgați de vină… Mi-oi cumpăra o mașină dintr-alea, că ies mai faine spăcelele la mașină. Ies perfecte! Da’ ce-i aia midăl brand?

Un dialog simplu, purtat cu un meșter popular cunoscut în județ, într-o zi de târg. Într-o vreme în care România nu are o lege a meșteșugarilor clar definită și în care patrimoniul nostru, cămașa tradițională, nu este protejată în nici un fel. Și de aici degradarea iei la nivel de înțelesuri esențiale, estetică și valoare intrinsecă. De aici inundația de kitsch și preferințele îndoielnice chiar și la oamenii educați. Cămașa autentică, ia adevărată, e lucrată manual, după niște canoane străvechi, pline de înțelepciune, și are mânecă lungă. Restul sunt bluze de inspirație tradițională. Vă rog să țineți minte!

3 sălăjence păstrătoare de rosturi și deschizătoare de drumuri

Specialiștii sunt de părere că nu ne putem pune în calea unei evoluții firești, oglindă a societății și timpurilor pe care le traversăm. Sufletiștii sunt însă pe baricade, înarmați cu ace, fire, bibliografie de specialitate, cercetare în teren și fac adevărate demonstrații de atitudine culturală și estetică.

Azi ne-am așezat de povești cu trei sălăjence speciale, din categoria sufletistelor, păstrătoare de rosturi și deschizătoare de drumuri. Alina Goga, Marcela Domuța și Octavia Lung fac parte din grupul de lucru ”Atelier Șezătoare – Mândra Chic” și au un portofoliu spectaculos, din care nu lipsesc câteva reproduceri, aproape “unu la unu”, ale unor cămăși tradiționale românești, înstrăinate prin marile muzee ale lumii și care, cel mai probabil,  nu se vor mai întoarce niciodată acasă! Alina Goga este profesoară de limba română și limba franceză și a cusut o replică a unei cămăși care i-a aparținut prințesei Ileana de România, aflată în Muzeul Universității din Kent State, Ohio. Octavia Lung este inginer și lucrează în managementul industrial, la Michelin. Ea a reprodus o cămașă de Bucovina, al cărui original spectaculos se află la Metropolitan Museum din New York. Marcela Domuța este economist, șef serviciu la Școala Populară de Arte și Meserii din cadrul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj și a ales să scoată în lume o cămașă de Sălaj, inspirată de un model aflat în depozitele Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău.


Trei femei educate, sălăjence prin naștere sau adopție, care au performat fiecare în domeniul ei și care au ales să își petreacă timpul liber cosând, ca formă de relaxare și terapie pentru suflet, ducând și tradiția mai departe, cu rost și bună rânduială adaptată în contemporan.Nici una dintre ele nu coase din necesitate, nu își câștigă existența din asta. E o pasiune puternică, iar pasiunea asta le transformă, fără să își dea seama, în adevărați păzitori și promotori ai patrimoniului etnografic românesc!

Cum v-ați pornit pe drumul acesta, doamnelor?

Marcela: Am început să cos de când eram copil, cred că aveam 9, 10 ani. Participam cu mare drag la cursurile de cusut de la Casa Pionerilor, din Sibiu. Am învățat să cos de toate, dar cel mai mult îmi plăcea să fac conturul pentru modelele în chelim. Timpul a trecut, am abandonat pasiunea asta în favoarea profesiei și familiei și, în urmă cu  4-5  ani, am început din nou să cos. De data aceasta cămași (costume) populare. După programul de la serviciu, aproape tot timpul liber mi-l dedic cusutului, până la ore târzii.  Îmi place, mă relaxează, îmi e tare drag să cos și să învăț lucruri noi din zona asta!

Octavia:  “Am fost inginer de când eram mică, deci nu am avut o înclinație specială pentru cusut. Dar mi-am descoperit, în timp, veleități artistice… Am cochetat cu design de bijuterii și în 2013, ca o provocare, am cusut, pentru prima dată, direct o cămașă. Noi îi spunem între noi cămașa școală, pe care am învățat multe detalii despre ce înseamnă să coși o ie. Am dăruit-o nepoatei mele.”

Alina: Știu să cos de mică. În perioada comunistă, la țară, în Bihor, ne umpleam timpul liber cu lucru de mână și cititul cărților de la biblioteca școlii. În clasele primare, prin anii 80, am cusut primul meu ștergar. Parcă-l văd și acum: cu patru dungi roșii și negre, în cruciulițe. Mama mi l-a apretat cu un amestec de făină și apă și stătea țeapăn, aproape în picioare, în mini-expoziția din dulapul clasei pe care a organizat-o doamna învățătoare Florica Hava. Eram mândră de el. Îmi amintesc că am făcut și o perniță galbenă pentru ace. O folosesc și acum. E cam veche, dar nu m-a lăsat inima să o arunc. Îmi mai amitesc că iarna mergeam la bunica, care avea război de țesut și mașină de cusut cu pedale. A țesut până târziu pânză pentru textile de casă. A cultivat cânepă până prin anii 90 într-o grădină mică. Nu mi-o amintesc îmbrăcată în costum popular. Mi-au rămas în memorie cămășile lungi din pânză de casă  pe care le purta pe sub rochii. Mă uitam la ea ore întregi cum țesea. Nu mă lăsa să țes, dar când nu era prin casă mă puneam la război și mă prefăceam că țes. Băgam suveica prin urzeală și mă miram de numărul imens de fire care stăteau ferm întinse ca într-un pieptene imens. Recent, am reușit să recuperez câțiva metri de pânză țesută de bunica, o pânză de bumbac, mai gălbuie, pe care o voi folosi pentru o cămașă de Bihor. În gimnaziu și în liceu am început să tricotez : căciulițe (erau la modă capișoanele cu marginea rulată) și pulovere. Furam fire de la mama, care tricota la mașină la o cooperativă, și le combinam să fie mai groase. Apoi, vreo 20 de ani nu m-am mai apropiat de pânze și fire. Studentă la filologie și apoi profesoară, am stat mai mult cu nasu-n cărți. Prin 2014, în urma în timpul unui concediu medical de recuperare, am descoperit blogul și grupul Semne Cusute, coordonate de Ioana Corduneanu. Zile întregi am citit postările de acolo. Cumpărasem o bucată de pânză subțire, într-o culoare naturală (abia mai târziu am aflat că se numea Calușar, eu o luasem să-mi fac din ea o rochiță de vară). Așa, de capul meu, m-am apucat să o tai și mi-am croit o cămașă cu altițe. Am cusut-o cu stângăcie, în cruciulițe mari, să o termin mai repede. Mi-am ales singură motivele, inspirată de imaginile disponibile pe grup. Am pus în altițe motive care în mod normal se cos pe umerițele de Bihor, am făcut încreț simplu funcțional ca să învăț pasul de cusătură, pe mâneci și pe stanii din față coloane și crenguțe. Ar merita acum recusută și corectată. Pentru mine a fost ia școală, de care nu m-aș despărți niciodată.

Care e locul preferat în care coaseți aceste minunății?

Marcela: Îmi place să cos acasă, în camera mea dedicată special acestei pasiuni. Acolo mă simt cel mai bine. Cos cu drag și la șezătorile noastre din Țara Silvaniei. Dar acestea sunt mai mult prilej de a schimba informații, de a învăța puncte noi de cusătură, de a asculta povești despre rostul și rânduiala cusutului sau țesutului și nu prea ai spor la ale tale.”

Octavia: Pofta de cusut îmi vine instant. Nu știu cum și de unde, e întipărită cumva în ADN ul meu și se manifestă! De cusut cos cel mai mult acasă, într-un colțișor special creat. Cos, să zicem așa, “în patul meu și pe muzica mea”. Acolo am mai mult spor. De regulă, cos la lumina unei veioze speciale, pentru că seara e timpul dedicat acestei pasiuni. Îmi plac și întâlnirile de grup. Sunt generatoare de multă informație.

Alina: “Cel mai bine cos când sunt singură, acasă la Zalău, sau când merg în vacanță în Bihor. Cel mai bine am cusut la lumina zilei, pe terasă sau în grădină. Cos când am timp liber. Sunt zile când în două ore am un spor bun, dar și zile în care abia reușesc să fac câteva împunsături. Când am un chef teribil de a coase, cos pe unde apuc: în parc, pe câmp, în autobuz, la piscină, în vizită la cineva. Am mereu în geantă o bucată de pânză în lucru. Cos și la șezători cu drag!

Povestiți-ne despre piesele pe care le-ați lucrat. Despre evoluția voastră în această pasiune!

Marcela: ”Am cusut mai multe cămăși până acum, așa cum m-am priceput înainte să înțeleg că pentru asta e nevoie de o documentare serioasă. Am folosit materialele care existau în comerț (albinița, matador, datina). Folosesc fire românești, de Tălmaciu, să susținem producția românească, atât cât se mai poate. După ce am început, împreună cu fetele, documentarea, am căutat alt fel de pânze, de regulă țesute la război. Mai vechi sau mai noi. Și prima mea cămașă cusută, respectând o parte dintre canoanele vechi, am întâlnit-o în original în depozitele Muzeului  Județean de Istorie și Artă  Zalău. O cămașă din zona Meseș, Sălaj, de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cămașă de tip arhaic, cu croială de secol XIX, particular în întreaga regiune a Apusenilor și în special în regiunea Sălajului: stani de pânză încrețiți la gât și fixați cu o bentiță și mânecă în clopot cu șiră/vargă peste cot, strânsă cu o brățară, specifică celor mai vechi cămăși femeiești din zonă, completată cu cipcă lucrată manual. Un model feminin prin excelență și extrem de actual. Ușor de purtat și adaptat la contemporan prin simplificarea broderiei în linii estetice de bază și prin alegerea pânzei. Am cusut pe pânză de bumbac bio, produsă de Țesătorie Manuuală din Arad, cu cusătura cu fir de bumbac roșu și negru și cipcă făcută manual din fir de bumbac alb. Motivele de bază sunt floarea creață și coloana. Tehnici de realizare, specifice Sălajului: cusătura la fir, puncturi, cusătura pe crețuri, cheițe. O altă bucurie a mea este să cos broderiile pentru proiectul de #zestrecontemporană Mândra Chic, care ne-a adunat pe toate laolaltă.”

Octavia: Am cusut vreo șapte cămăși până acum, dintre care două mai trebuie încheiate. Cos simultan la mai multe modele pentru a evita plictiseala. Am momente de spor bun și inspirație, dar și momente nu așa de bune. E ca în viață și la cusut! Acum, de exemplu, am în diferite coșulețe și cutiuțe 5 cămăși  în lucru,  aflate în diverse stadii de execuție. Modele de Bucovina, Bistrița, Sălaj, Oltenia. Fiecare necesită documentare temeinică prealabilă, scotocit după pânzele și ațele potrivite. Eu lucrez acum cu bumbac,  mătase naturală și lână, pe pânze noi țesute manual sau pânze vechi din bumbac, in și cânepă. Poate cea mai valoroasă, complexă și completă cămașă este reproducerea unei cămăși românești, din zona Bucovina, al cărei original se află la Metropolitan Museum din New York. Am cusut pe pânză de casă, cu bumbac, fir metalic și mărgele mici de sticlă. Recunosc că am plutit în derivă câteva luni pentru că nu-mi plăcea cum iese modelul din altiță. Nu găseam cheia descifrării lui! Nu e ușor să lucrezi doar după fotografie. Și am tot făcut probe peste probe. Am avut ajutor din partea unui domn priceput, Nelu Dumitrescu, care m-a ghidat și nu m-a lăsat să fac prostii. Am cusut apoi cămașa în 4 luni. Ea face parte din proiectul ”Aidoma” al grupului Semne Cusute. A fost prezentă, alături de alte 40 de piese reconstituiri ale unora dintre cămășile românești înstrăinate prin marile muzee ale lumii, în diverse expoziții din țară și străinătate. Recent, s-a întors de la o expoziție care a avut loc la Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg. O mai las să se plimbe puțin, apoi o aduc acasă, să o port! Un alt proiect drag mie a fost nunta mea din această vară, în cadrul căreia am încercat să reunesc piese cât mai autentice în portul meu și al mirelui. Și pe cât posibil cusute de mine și prietenele mele, cum se făcea pe vremuri. Am purtat una dintre cămășile din proiectul SilvanIA, în cadrul căruia reconstituim contemporan cămăși vechi din Sălaj, zadii după model vechi, de muzeu, țesute de  Eva, din grupul nostru, care are mica ei țesătorie la Dragu, poalele au fost țesute de mine și o bunică, poadoaba capului am făcut-o cu elemente cusute de mine, după un model inspirat din Marin, am purtat opinci de piele și ciorapi de lână, salbă din mărgele venețiene de sticlă, coral și bani vechi de argint, dinante de 1900. Am cusut batista mirelui tot după un model din Marin și practic am personalizat cu mâna mea tot ce am putut, în timpul dat, după modele de muzeu. Și un alt proiect de suflet este colecția personală de broderii care se regăsesc în portofoliul atelierului de zestre contemporană Mândra Chic.

Alina: “Dacă în doi ani am cusut șapte cămăși singură, alte trei cărora le-am făcut cheițe de încheiere și crețuri și încă trei de fetițe, în prezent am în lucru patru cămăși din cele trei mari regiuni românești, pe pânză de cânepă, in și bumbac, cu fire de lână, bumbac și mătase, după cum se cere pentru fiecare zonă. În paralel fac parte și din ceea ce numim noi ”societatea de dame Mândra Chic”, după exemplul doamnelor din perioada interbelică, un grup în cadrul căruia coasem tot felul de broderii inspirate de patrimoniul nostru etnografic, pentru zestrea contemporană a româncelor din toată lumea.

După câteva încercări personale,în 2015 am zis să încerc ceva mai complex și am participat la primul proiect al grupului Semne Cusute. Am ales din albumul Elisei Brătianu o planșă de Teleorman, cu flori și boboci stilizați. Am cusut cu mătase pe o pânză foarte proastă. Nu văzusem încă o cămașă autentică din această zonă. A ieșit ce a ieșit! Până la urmă i-am făcut-o cadou cuiva. I-am mai făcut o replică, cu o altă nuanță de roz. Pe aceasta am donat-o pentru o licitație în scop caritabil, organizată în grupul Semne Cusute. Am cusut și o cămașă de inspirație bănățeană, tot pe pânză de proastă calitate din comerț, neavând atunci acces la alta de calitate. Îmi doream doar să exersez cusătura la fir. M-am despărțit și de aceasta. Între timp am mai cusut trei cămăși pentru nepoțelele mele. Tot din dorința de a experimenta diferite puncte de cusătură și motive din alte zone.

Treptat, am început să studiez bibliografia de specialitate. Am obișnuița de a lucra cu o bibliografie stufoasă. Am buchisit albumele și cărțile mai vechi: Erich Kolbenheyer, Dimitrie Comșa, Elena Cuparencu, Elise Brătianu, Aexandrina Enăchescu Cantemir,  Maria Hedvig Formagiu. Au apărut furnizori de pânză nouă de calitate, precum Țesătorie Manuală de la Arad, doamna Mariana Neacșu din București, Perpetual Icons, Felicitas Fărcaș. Pe măsură ce mă documentam și aflam informații corecte despre pânze, fire și tehnici de cusut specifice anumitor zone (informații la care am ajuns și datorită unor buni cunoscători ai portului vechi și ale tehnicilor arhaice, activi pe grupurile de cusut, care au împărtășit din cunosțințele lor, precum Nelu Dumitrescu, Iulia Georgescu, Ioana Corduneanu, Mirela Miron, Mihaela Ceplinschi Daju, Ioana Sora, Sebastian Paic), căutam și achiziționam pânză de casă veche, de prin târguri sau de la cunoștințe, gândindu-mă la proiectele viitoare.

Trei expoziții din 2016 au fost foarte importante pentru mine: expoziția cămășilor din colecția Brătianu-Cantacuzino de la MET Cluj, expoziția colecției particulare a lui Sebastian Paic de la Muzeul Universității Babeș-Bolyai și expoziția de cămăși sălăjene de la Galeria Sima din Zalău. Am putut să văd cămăși de patrimoniu din toate zonele, să le înțeleg particularitățile și să îmi dau seama că nu se mai poate coase oricum, pe orice fel de pânză, cu orice fire, în orice fel de puncte.

Tot în 2016 a apărut proiectul ”Aidoma” al grupului Semne Cusute: reconstituirea a zeci de cămăși românești înstrăinate, aflate în marile muzee ale lumii. Îl consider cel mai frumos proiect al grupului de până acum. Am ales să cos o replică a unei cămăși care i-a aparținut prințesei Ileana de România, aflată în Muzeul Universității din Kent State, Ohio. Am lucrat câteva luni bune la această cămașă, pe pânză de la Perpetual Icons, cu fire de bumbac special și fir metalic. Este o cămașă interbelică, cu motive de Vlașca-Teleorman. Pornind de la fotografiile disponibile pe site-ul muzeului din SUA, am reconstituit motivele desenându-le în mai multe variante, căutând totodată și originea lor, în planșele Elisei Brătianu. Mi-am dat seama că motivele de pe această cămașă au fost foarte iubite și răspândite în epocă (le-am regăsit în diferite variante, pe rochii urbane de inspirație tradițională și pe cămăși artizanale interbelice). O consider o cămașă reușită, dar dacă ar fi să o recos cândva, i-aș aduce unele modificări.

Întâlnirea cu domnul Augustin Goia, specialist al MET Cluj, a fost esențială pentru inițierea mea în cunoașterea cămășilor din Transilvania. Tinând cont de sugestiile directe și de informațiile pe care dumnealui le-a publicat în articole și cărți, am început să lucrez la reconstituirea unei cămăși de Sălaj dispărută încă de la începutul secolului XX: cămașa cu ”porlog” sau ciupag. Este vorba despre o cămașă din pânză de cânepă curată (am găsit-o cu greu, la Eva Tulogdy din Dragu, Sălaj), care are pe piept o cusătură specială, pe crețurile de pânză strânse în formă de trapez, cu motive geometrice. Se coase greu pe pânză veche, groasă, de cânepă și cere multă atenție și o vedere bună. Îl consider cel mai valoros proiect al meu, întrucât facerea acestei cămăși este ca o întoarcere în timp, acum peste un secol. Este cu adevărat o cămașă centenară. ”Un grand merci”, pentru disponibilitate și susținere, doamnei director al Muzeului de Istorie și Artă din Zalău, Corina Bejinariu, care ne-a facilitat întâlnirea cu vechile cămăși de Sălaj din depozite, și domnului Mircea Groza, fan și susținător al cămășilor la care lucrăm.

Un alt proiect la care țin mult este colecția Silvania, în colaborare cu un grup de doamne din Sălaj, din care fac parte și Octavia, Marcela și Niculina Deac, un proiect realizat împreună cu Fundația pentru Educație și Dezvoltare Locală Agapis, care cuprinde cămăși de Sălaj, cu croială veche, cu mâneca în clopot, brățară din cusătură pe crețuri și șiră peste cot, din pânză nouă de casă, pe care le propunem ca modele de bună practică în zilele noastre. Colecția cuprinde până acum patru cămăși femeiești și una bărbătească. Cămășile sunt o extensie a unui Kit complex cu suveniruri contemporane din Țara Silvaniei.

În timpul liber (puțin cât e) administrez grupul de Facebook ”Oricine poate coase ie” pe care l-am creat din necesitatea de ajuta alte doamne să se inițieze în coaserea de cămăși românești. Cea mai mare problemă o reprezintă cămășile artizanale, care nu au nicio identitate sau personalitate, iar unele doamne le iau ca modele. Încerc să le îndrum, alături de alți prieteni cu experiență în coaserea cămășilor, precum Nelu Dumitrescu sau Mihaela Ceplinschi Daju, spre cunoașterea modelelor vechi, atât prin alegerea materialelor, a motivelor, cât și a tehnicilor de cusut.”

Cămășile de ieri și de azi mărturisesc despre femei și lumea lor

”Când văd o cămașă veche, țesută sau cusută, pe o pânză îngălbenită sau cernită de vreme, cu fire care se decolorează, încerc să mi-o imaginez pe femeia aceea de demult, stând la război seara sau noaptea, după ce și-a hrănit familia și și-a terminat lucrul pe afară, cu spatele amorțit și degetele care lucrează parcă singure, gândindu-se numai ea știind la ce. Poate la lucrul de a doua zi, la mâncarea pe care o va găti, la rufele pe care urmează să le spele, la surorile pe care nu le-a mai văzut de multă vreme, la slujba de duminică, la soțul care i-a spus o vorba blândă sau aspră, la copilul pe care l-a pierdut sau pe care îl poartă în pântece, la visul din noaptea trecută cu coșul plin de struguri, la fata care vrea să plece la oraș… Când văd o cămașă nou cusută azi, simt că cea care a cusut-o a făcut eforturi să oprească ritmul alert de zi cu zi, să se documenteze și să-și găsească timp pentru a o coase: poate când doarme copilul sau e la grădiniță ori la școală, când îl așteaptă să vină de la vreun curs, când iese cu copilul în parc, când soțul e plecat în delegație și nu are de gătit, când stă în tren sau în avion, când face naveta și face aproape două ore cu autobuzul dus-întors, când merge la țară și stă pe balansoarul din grădină, când e în concediu și se relaxează pe un șezlong… Când văd o cămașă artizanală made în China nu-mi imaginez nimic: știu e făcută de o masină de cusut programată, alături de alte zeci sau sute, care țăcănesc zi și noapte ca într-o utopie negativă”. (Alina Goga)

Cămășile au evoluat de-a lungul timpului în fiecare zonă, ba chiar au existat influențe între zone, iar unele au venit din afară. Și continuă să evolueze. Evoluția contemporană înseamnă, poate, involuție, din punctul de vedere al sufletiștilor – vorbim de materiale sintetice, modele tratate superficial, simplificate, fără esență și în serii mari, de apariția mașinilor de brodat care înlocuiesc mâinile și sufletele oamenilor… Fiecare e liber să se raporteze la ce modele îi plac, din orice epocă. Și chiar să inoveze. Dacă e să le întrebăm pe doamnele din povestea noastră ce preferă, spun că sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Pentru că e perioada pe care o simt ele reprezentativă din aproape toate punctele de vedere. Unele dintre modelele acelor vremuri au dispărut cu desăvârșire astăzi. Nu mai există nici măcar în memoria oamenilor locului. Doar în fotografii și muzee. Și atunci exercițiul de recuperare pe care îl fac femei ca ale noastre din Sălaj devine unul de atitudine civică, demn de toată prețuirea.  Atunci când începi să coși bine și corect, documentat, responsabil și asumat, îți aduci contribuția la conservarea și salvarea unei tehnici sau a unui model de patrimoniu și duci esența românească mai departe. Și pentru asta, cineva, cândva, îți va ridica o statuie în sufletul său, așa cum ridicăm noi astăzi celor care au creat zestrea asta inestimabilă a neamului nostru!

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*