DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Toamne cu bunica. Morile cu apă și cu foc

Uneori, când eu și bunica ne bem cafeaua la telefon, eu în Bavaria, ea cu dealurile Mirșidului sub fereastră, firul poveștilor alunecă spre trecut, spre alte toamne ce acum au rămas prinse ca niște frunze în copacul cu amintiri. Povestim despre vremuri când buni era încă fată și locuia cu bunicii (mămuca și tătuca), cu mama ei (străbunica mea Carolina) și cu sora mai mică, Ludovica, pe o uliță desfundată și plină de noroi când plouă căreia și astăzi îi zice Calea Zălaului.

 “-Si toamna, cam pe asta vreme, ne punie măicuța sa așezăm între rândurile de haine din lădoi fire de busuioc și frunze de nuc – alea care erau deja mai uscate. Puniem ca să aibă hainele miros frumos, de toamnă. 
– Dar toamna miroase a nuc și a busuioc, buni?

– A nuc, a busuioc, a struguri copți și a rândunele care se duc”

.Nu este toamnă, de când mă știu, să nu pomenească buni de rândunelele care se duc. Înainte, când încă trăia și buni Carolina, ea era cea care le urmărea cum se pregătesc de plecare, adunându-se în șir pe firele de curent electric. În fiecare dimineață când încă le mai găsea afară pe sârmă, buni Carolina ne împărtășea vestea ca pe ceva menit să ne mai țină de cald sufletului încă o zi. Când, într-un final, se duceau, amândouă bunicile stăteau cu mâinile sprijinite pe gard și își lăsau privirile să alunece peste tecile zdrențuite ale porumbului ce acoperea dealul de vizavi. ”

– S-au dus! Măcar de-ar avea drum bun. Cine știe câte s-or întoarce!

– Și pe câți ne-or mai găsi aici!”

Același dialog, aceleași perechi de mâini pe gard atâția ani la rând, aceeași ochi ai noștri iscodind depărtările, încercând să priceapă ceva ce bunicile înțelegeau, iar noi nu.”

– Și-apoi, toamna, ne trimitea măicuța pe câmp, azi într-o parte, mâine în alta, după cum era de lucru. Aduceam saci de fasole în spate, eu cu sora-mea, să avem ce mânca peste iarnă. Și cu măicuța și mămuca, o desfaciem și o alegiem – o parte de sămânță, iar restul de mâncat – și apoi o puniem în saci tesuti în casă, iar moșucu’ îi suie în pod. Și în alte zile, ne trimetie să aducem cu spinarea tulheni, să avem ce da la vaci peste iarnă. Acasă, mămuca punie bulion, castraveti  murati și varză la butoi. Cam asta mâncam paste iarnă, nu aveam cum ieși din corompile și fasole. Și malai,  că pita se facie doar la Paști și  la Crăciun.

 – Și unde macinati malaiul, buni?

– Îl duceam la moară, în Poptelec (Popeni). O fost o moară și la noi în Mirsid oarecand, peste drum de unde îi acum Căminul, era o moară cu foc, dar io nu am mai apucat-o. Era cam pe unde stă amu Dragăsoia.

– Cum e moara cu foc, buni?

– Cum să fie? Cam ca și aia cu apă, doar ca în loc de apă, trebuie să faci foc.

În Poptelec era una cu foc și una cu apă. Noi merem la aia cu apă, era tumna în capătul de jos al statului, pe o vale. Erau acolo cinci frați care stăteau pe vale, ei aveau moara asta cu apă, ii zicea moara lu’ Haini. Pentru ulei, merem cu sămânța la moară în Cuceu. Noi eram săraci, nu aveam car, așe că măicuța nie facie sacuti pa umar și îi luam in spate și merem pe jos. Cam două zile statem la moară și viniem cu 5-6 litri de ulei. De era un an bun, cu vreo 8. 

– 8 litri într-un an bun? Și cât va ajungea?

– Apoi ajunje bugat de mult, că atunci nu făcei mâncare grasă. Puniei numa’ umptic. Când sparjei o ciapa în pumni și puniei umptic de ulei, Do’mne! ce bun era! 

– Dar mălai dulce făceați?

– Faciem, da’ rar. Pentru noi, malaiul era ca pita, da’ îi drept că mămuca mai facie câteodată, toamna, și mălai dulce. Dacă nu, mâncăm malaiul cu silvoita și era bugat de dulce pentru noi. Ori facie mămuca laște cu silvoita, ori mămăliga cu silvoita și tat bune erau.

– Aveați multe prune de silvoita pe atunci?

– Erau, aveam cât de trebuia. Și silvoita o faciem mai jos de casa noastră, dar tat  pe Calea Zălaului, la Vironica acasă.

– Asta îmi amintesc și eu, femeile învârteau în căldare, iar noi, copiii, ne jucam.

– Vezi, ții și tu minte! Când gătam, făciem un lighean mare de laște cu silvoita și mâncam tăți .

– Dar ce gust are toamna, buni?

– Eh, eu zic că are gust de silvoita și de ulei de-ala bun, cum să facie la Cuceu. Ai umptic de dulce și de fin pentru când e brumă dimineața afară și ceață, de ți se strânge sufletu’ de răcoare și frig”.



niciun comentariu

Lasă un comentariu