DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Toamne cu bunica. La Luminație. Țintirimul în vremea războiului

Văd pe Facebook că-s pline piețele de crizanteme și lumânări, semn că se apropie Luminația. De când mă știu, trecerea de la Octombrie la Noiembrie s-a făcut prin cimitire, legând, cu flori, gânduri și amintiri de cruci ce țin socoteala celor care s-au mutat deasupra norilor. 

La telefon, o întreb pe buni cum era Luminația pe vremea când ea încă locuia pe ulița desfundată și plină de noroaie de-i zice Calea Zălaului și nu în capătul Mirsidului care dă spre oraș.

– Apoi pe vremea mea nu se știa de asta. Mereu oamenii de curățau mormintele, mai puneau flori, da’ nu erau lumânări și candele pe atunci. Nici nu-mi amintesc când o început să se țină Luminația așe cum se ține amu. Flori punem ce avem festecare pe lângă casă, mai mult crizanteme și un fel de flori ‘nalte, galbene, nu le-am văzut demult. Noi le avem în grădinuță și la colțul casei. Dar mai mult mereu oamenii de Ziua Eroilor să curețe mormintele, că aici la noi, în temeteul vechi, de-i zice Tintirim, sunt îngropați soldați care au căzut pe front în război. 

– Soldați care erau din Mirsid?

– Asta nu știu să-ți spun. Eu eram tare mică pe atunci, da’ țin minte că era încă război și tatuca era dus pe front, da’ măicuța nu mai știe nimic de el de-o bună bucată de vreme. Și ne-am fost strânsă tați oamenii în Tintirim și popa de atunci, cum eram mnicuță tare,  m-o urcat pe o cruce să zic o poezie.

Era așe:
“-Tăticule dragă, dus așe departe,
Îți trimit acuma mititica carte
Și îți scriu scrisoare
Strâmbă, așe cum pot,
Da’ îmi pun într-insa
Sufletul meu tot.
Eu te-ntreb pe tine,
Tăticule dragă,
De ce plânge mama
Ziulica-ntreagă?
Ea nu vrea să-mi spună,
Stă doar ca și mută
Și mă ia în brațe
Și mă tot sărută.
La trei zile, un soldat veni,
Întrebă de mama,
Nu era aci.
Am stat eu de vorbă
Cu acel soldat.
M-a luat în brațe
Și m-a mângâiat.
Și mi-a spus de tine
Că ai răni la cap și la picior,
Da’ că nu sunt grele
Și că nu te dor.
Când veniră mama
Și văzu soldatul,
Rămase-împietrită
Și-și tinu oftatul”.

-Gata? Așa se termină? Adică i-a spus soldatul că i-a murit soțul pe front?

-Cam așe ceva. În fiecare an, suită pe cruce, zicem poezia asta și plangea lumea de numa’ hohotie Tintirimu’. Da’ io eram mică și nu pricepem de ce. Acuma știu. Erau multe femei în sat, ca măicuța, la care nu li s-o mai întors bărbații din război. Și bărbații ăia aveu o mamă, un tată, frați, surori…—

-Groaznic! Foarte trist!

-Groaznic dară! Războiul nu aduce niciodată lucruri bune, la fel cum Tintirimul și mormintele nu înseamnă niciodată bucurie. Nu meri cu bucurie în cimitir. Chiar și la Luminație, când meri cu flori și lumânări, duci în suflet numa’ o împăcare cu soarta, cu datul, da’ bucurie nu duci niciodată. Nu este om care să nu vrea să deie tate florile din lume numa’ să-i aibe iar cu el pe cei duși, numa’ că asta nu se poate.

-Și care-i atunci rostul Luminației, buni?

-Rostul? Rostul e că te face să te gândesti la cei mutați în cer. Iestim nu avem timp de nimica, nici de o rugă, nici să ne întrebăm unii pe alții ce mai facem, iara să ne gândim la cei duși nu avem nici atât. La Luminație facem ce facem și găsim timpul ăla, dar uneori e tare târziu.

-Prea târziu vrei să spui?

-E când e și prea târziu. Pentru cei vii e prea târziu, că pentru cei duși nu mai contează, ei au timp destul.

-Timp destul să ce?

-Să se uite de-acolo de sus la noi și să ne poarte de grijă. Să ne mai îngăduie o vreme aici, pe pământ. La Luminație e bine să îi rugăm să ne mai îngăduie umptic și să ne aștepte când a fi să merem.



niciun comentariu

Lasă un comentariu