DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Teatrul, ca mijloc de explorare a istoriilor

A trecut, a trecut, a trecut… asta e cam tot ce pot să gândesc de aproape o săptămână, în afară de cotidienele probleme existențiale pe care o liceeană e musai să le aibă odată ce s-a înhăitat cu poeți, istorici, actori și alții de soiul ăsta (într-un cuvânt, „intelectuali”), care corup generația tânără prin cărți, muzici, versuri și, mai nou, prin ateliere de teatru.

Am avut parte, în ultimele săptămâni, de un atelier de teatru pentru liceeni, desfășurat în două părți (prima, între 15-18 mai, iar a doua – în perioada 17-23 iunie), coordonat de Valer Simion Cosma, alături de actorii Alice Monica Marinescu și Andrei Șerban. Atelierul face parte din proiectul Istorii Alternative în România, derulat de asociația O2G din București în parteneriat cu Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, plus alte instituții și asociații și este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

După ce Zalăul s-a minunat de vestea atelierului de teatru ținut la muzeu, pentru prima parte a acestuia s-au prezentat, cu mult entuziasm și o doză de curiozitate, un număr mulțumitor de liceence, eleve la Liceul Pedagogic Gheorghe Șincai Zalău, cele cu care magia a început… și mai continuă, ca de fiecare dată când aprinzi torțe în sufletele tinere .

Prima parte a început oarecum timid – jocuri prin care am încercat să ne destindem și să ne amuzăm, să ne concentrăm pe cei din jurul  nostru și mai apoi pe noi înșine, să cunoaștem povești și să le împărtășim pe ale noastre. Primul exercițiu făcut a fost acela de a corela evenimente istorice cu evenimente personale, ordonate cronologic din anul în care ne-am născut și până în prezent – câte un eveniment cunoscut și unul personal pentru fiecare an în parte. Astfel am ajuns să ne dăm seama că anul în care am scris prima poezie corespunde cu anul în care a decedat Steve Jobs, că prima noastră zi la grădiniță nu a fost, temporal vorbind, departe de un atac terorist, și că toate poveștile  au fost, mai mult sau mai puțin, afectate de criza economică ce a debutat  în 2008.

Am continuat să ne explorăm poveștile în zilele următoare, prin exerciții de povestire și scriere. Am învățat să ieșim din noi înșine și să îmbrăcăm nu numai gestică și discursuri străine de ale noastre, dar și o altă minte (lucru care, de altfel, e o abilitate esențială în lumea teatrului, nu-i așa?). Am luat, fiecare, locul unei colege, rememorând amintirile împărtășite ca și cum ar fi ale noastre; mai apoi ne-am transformat în personaje ce se perindă prin amintirile proprii, luând parte la un interviu în care vorbeam din perspectiva tatălui, unchiului, mamei sau chiar a iubitului.

Poveștile noastre sunt dramatice atunci când privim în urmă și retrăim momente acide care au fost, poate, mai încinse decât lava și mai dureroase decât pașii pe cărbuni încinși; în același timp, toate sunt fire narative comune, realități ce par ușor banale din exterior. Am învățat să apreciez trecutul altora și să îl accept pe al meu ca parte integrantă a persoanei care sunt acum, în prezent, chiar dacă el include clișee dramatico-adolescentine pe care subsemnata le povestește, din motive evidente, numai și numai prin viu grai.

Atelierul a continuat cu o multitudine de exerciții și jocuri care să ne pună la încercare (și să ne dezvolte) puterea de concentrare și coordonare, iar poveștile noastre au fost transformate în afișe vii, care ar exista dacă aceste bucăți de trecut ar deveni inspirație pentru piese de teatru.

Pe 17 mai ne-am luat la revedere: prima parte a atelierului se sfârșea, lăsând un gust dulce-amar în urmă.  Nu o să spun prea multe despre perioada de blank dintre cele două ateliere – vă imaginați că nu ar fi deloc captivant. Dar e de notat faptul că în doar cinci zile sufletele unor liceence mai mult sau mai puțin rebele au fost cucerite, ajungând să fie atât de strâns legate de colectivul atelierului, încât perioada de pauză a fost, pentru unele participante, un soi de agonie. Pentru mine sigur a fost. Sunt vinovată – arta și discuțiile boeme m-au cucerit pe de-a-ntregul și fără loc de tăgadă – iar revederea a fost un extaz!

Pe 17 iunie ne-am reunit și am pus țara la cale. Primele două zile de atelier au servit ca timp de analiză și explorare a ceea ce deja fusese construit. Mai rămânea să fie hotărâtă o structură a ultimei zile de atelier, duminică, în care hotărâsem să dăm o reprezentație cu publicul, bazată mai mult pe improvizație, care să conțină și un atelier deschis, pe parcursul căruia cei prezenți să se minuneze în fața jocurilor și exercițiilor desfășurate, de obicei, în biblioteca muzeului.

A fost o săptămână care a trecut repede, mult prea repede: ne simțeam prieteni deja de o viață, bătrâni camarazi în urma cărora aleargă timpul, mâncând din zile, ore,  momente, din glume, din jocuri și… din noi, așa cum eram în formație completă. Am profitat la maximum de aceste zile, lăsând entuziasmul pentru reprezentația de duminică să ne consume. Astfel, după ce s-a dat sfoară-n țară că șase liceence și mentorii lor fac show la Galeria de Artă Ioan Sima din Zalău, duminică după-amiaza, în timp ce puneam la punct ultimele detalii, părinți, prieteni și alți zălăuani interesați au început să apară, compunând un public cald și curios.

Am început cu o mică prezentare despre ideea atelierului și proiectul Istorii Alternative, continuând cu Dârli-da, Ninja și Impuls, câteva dintre jocurile de atenție și concentrare cu care ne-am amuzat cel mai mult. A urmat atracția zilei, și anume partea de improvizație, în care toate participantele, purtând identități de părinți și unchi, au luat parte la un interviu separat, în care mentorii noștri, dar și publicul, ne-au pus întrebări despre lucrurile care îi preocupă cel mai mult pe cei mari. Fiecare a răspuns din perspectiva rolului avut.

Astfel, subsemnata a avut plăcerea de a discuta despre ea însăși din perspectiva tatălui de la țară, pesimist în legătură cu viitorul și cinic atunci când vine vorba de prezent, în total dezacord cu planurile fiicei sale de a urma o carieră îndepărtată de domeniile în care el, după juma’ de secol de viață, domn’le! se pricepe cel mai bine: agricultură și comerț.

Majoritatea interviurilor au fost presărate cu vorbe de duh și sintagme amuzante, specifice caracterelor împrumutate de participante, iar publicul a răspuns așa cum era de așteptat – o cascadă de râsete și multe ropote de aplauze!

Atelierul s-a sfârșit după o discuție cu publicul, în care toată lumea a vorbit liber despre ce a simțit și cu ce impresii se întoarce acasă după reprezentația noastră. Unii părinți au plâns, alții au ajuns la concluzia că realitățile sociale portretizate de noi sunt mai importante decât ar fi crezut, că istoriile noastre personale merită să fie redescoperite și apreciate, ele fiind totalitatea de circumstanțe, momente, oportunități, oameni și sentimente care ne-au făcut să fim ce suntem azi, și care curg, încă, prin noi, întrepătrunse cu alte istorii subiective – cele ale părinților noștri.

În final, toată lumea a căzut de acord în privința unui lucru: Zalăul are nevoie de mai multe activități ca și atelierul nostru,  de mai multe întâlniri cu poeți, scriitori, actori, de mai multe spectacole de teatru și  discuții boeme, mai multe istorii alternative, mai multă literatură; pe scurt, de mai multă deschidere față de tineri. Interes din partea lor există, cu siguranță!

Personal, am iubit tot ce s-a întâmplat în aceste două săptămâni boeme. Cum am spus la începutul  textului, singurul lucru la care mă pot gândi e că atelierul a trecut, s-a sfârșit. Veți înțelege regretul și nostalgia mea dacă veți medita asupra unui fapt simplu: când ești adolescent, când te zbați să îți găsești drumul în viață, când propriile interese și gânduri despre viitor te copleșesc, ai nevoie de modele. Sau pur și simplu de oameni cu mult mai multă experiență, care să aibă deschidere față de tine și care, poate, să fie capabili să abordeze o mentalitate diferită de cea pe care o întâlnim în licee. Am avut șansa să fiu tratată ca de la egal la egal de oameni pe care îi admir nespus de mult pentru ce fac și ceea ce sunt. Să întâlnești oameni care au reușit în domeniile tale de interes, pe care poate îți e frică să le urmezi, din anumite mai bune sau mai proaste motive, e o experiență care te dezvoltă inimaginabil de mult și care îți pompează în suflet un curaj extraordinar.

Ca mulți alți tineri, am pasiuni diverse, și multe dintre ele au ajuns la acel stadiu în care spui aș vrea să fac ASTA cu viața mea. Numai că nu le poți face pe toate, iar societatea noastră, de multe ori, nici nu îți dă voie să îți duci interesele mai departe, dacă nu ai un curaj nebunesc și o motivație indestructibilă. Lucruri pe care nu toți le avem, pentru că de multe ori le pierdem în proces. Ne pierdem pe noi în proces.  Atelierul în sine și oamenii cu care am luat contact și de care am reușit să mă apropii m-au făcut să privesc în interiorul meu și m-au obligat, prin tot ce sunt ei, să fiu sinceră cu mine însămi. Și ceva s-a rupt. Toate granițele pe care mi le-am creat de mai mult de doi ani – totul s-a pierdut. Nu cred că am fost vreodată mai echilibrată și în același timp mai dezorientată ca după prima parte a atelierului. E greu să te întâlnești cu tine însuți după atâta timp și să accepți să-ți urmezi pasiunile, purtând cu tine teama de a dezamăgi. Iar aici intervin oamenii care inspiră. Pentru mine au fost cei cunoscuți prin intermediul atelierului.

În încheiere, aș dori să repet un lucru pe care l-am spus  și duminică, după reprezentație, când a venit rândul meu să-mi rezum impresiile: către toți cei responsabili de evenimentele/activitățile culturale din Zalău, vrem mai multe ateliere de teatru, mai multe discuții boeme, mai multă literatură și poezie.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*