DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Te sun mai târziu?

Dimineața din apartamentul cu vedere spre tei era una mereu plăcută, indiferent de sezon. Lia se trezea, de câteva zile, mereu în zori, cu o poftă nebună de trăit.
Lumina care îi inundă camera e de culoarea piersicii – draperiile ei pe care le-a purtat peste tot pe unde s-a mutat sunt grele, de o culoare plăcută, lucru care o face să se gândească mereu la lumina de septembrie. A vrut-o cu ea mereu, în orice anotimp, și o are acum.

În urmă cu o lună, rutina ei nu era una care să o determine să meargă în pas de dans spre chiuveta din baie, așa cum nu avea nicio plăcere să își încropească ceva pentru micul dejun – ieșea adesea cu stomacul gol din casă și-și lua doar o cafea de la colț, lucru pe care, ulterior, îl regreta de fiecare dată.

Parcurgea drumul de la pat la fereastră alene, nu se grăbea niciodată când trăgea draperiile. Știa că în mai puțin de 10 secunde, lumea exterioară, mașinile, tramvaiul o vor invada. Ar fi vrut să fie doar lumină de septembrie în jurul ei. Și liniștea serii. Se uita în sus, mecanic, la fiecare deschidere a draperiilor. E senin azi, își zicea chiar și când nu era și respira adânc, coborându-și privirea către Dan care dormea profund pe burtă.

S-a gândit mereu să schimbe ceva în felul în care își trăiește zilele una după alta, dar Lia era ca un robot. Ceva nu se lega în viața ei, deși avea tot ce îi trebuie unui om modern să trăiască mulțumit – un apartament cumpărat prin forțe proprii, un iubit, un serviciu unde era apreciată, salariu bun și spațiu să își facă toate mofturile. Dar ea era în derivă în propria ei viață.
Zilele care au urmat au lăsat multă arșită în jur, în oameni. Orașul de câmpie din fruntea țării părea scufundat într-o liniște de noapte – nimic nu părea activ în plină zi. Casele oamenilor erau singurele petice de umbră în care razele soarelui nu puteau pătrunde, așa că și Lia s-a ascuns, o vreme, în apartament, cât iubitul ei era plecat în delegație. Citea, lucra de acasă și ieșea doar după cafeaua de la colț la care nu putea renunța și după înghețată. Așa a făcut și într-o zi de vineri.
– Oh, Lia, ieși așa, cu capul descoperit? O dojenea domnul Manciu, administratorul blocului pe care îl întâlnea adesea pe scări. E prea cald și ăștia au zis că nu se termină, că mai urmează un…
– Fără grijă, domnu’ Manciu! Merg doar până la colț! Salutări doamnei, striga Lia în timp ce sărea ultimele trei trepte de la parter, ca să scape. Nu mai voia să facă nicio conversație pe subiectul vremii. Vremea era și gata.

Căldura a doborât-o chiar și în cei zece pași făcuți pe afară, s-a gândit apoi cu drag la administratorul blocului care se purta ca un tată cu ea, iar ea nu avea răbdare. Și-a amintit apoi cât de dor îi este de tatăl ei, că i-ar plăcea să aibă pe cineva care să-i poarte de grijă, chiar și pentru o pălărie pe cap, chiar și pentru zece pași în soare.
Un cappucino și înghețată de restul banilor, te rog, e replica care-l face pe băiatul de la bar să zâmbească, dar Lia nu a observat. Nici el n-a mai zis nimic apoi, ci i-a pus un glob de înghetață de vanilie în plus.

Deschide ușa cu o mână și o-nchide cu piciorul drept, de îndată ce a intrat în casă. Iar ai impins prea tare, își zice, domnul Manciu o să te certe într-o bună zi că ai să dărâmi blocul. Neatento! Dar ce bine că acasă nu e nimeni. Lasă paharul de cappucino la intrare și înghețata alături. Unul, două, trei, ah, patru globuri de înghețată! Ce tare! Cu mâna dreaptă și dintr-o mișcare rapidă, își scoate tricoul alb și îl lasă să cadă, în timp ce se descalță. De ce și-o fi luat jeanși, nici ea nu știe, dar îi scoate cu aceleași mișcări rapide, în fața ușii de la intrare. Converșii erau deja aruncați într-un colț când ea pășește sorbind din cappucino pe micul hol care o duce spre living, un living mare unde-și ține cărțile și muzica. E goală, îi e bine, respiră și cu degetul mare de la piciorul drept dă drumul la combina pe care a pus-o strategic pe podea, s-o poată porni în drumul ei, în cel mai ușor mod cu putință. Pink Floyd, recunoaște imediat după primele acorduri. Lia soarbe din cappucino și, brusc, băutura caldă o răcorește puțin. Se aruncă în pat, știe că în scurt timp urmează o sedință prin skype, dar Lia e absorbită de gânduri, cafea, spumă de lapte. Mai am timp, își zice.

Telefonul de pe măsuța de alături vibrează. Un mesaj vocal, pe care Lia îl ascultă leneșă. “Concert deseară pe mal. Nu accept să nu vii, nu te-am mai văzut de trei săptămâni! Pe unde umbli? Hai, îți pui o rochie din alea o mie și te aștept la 10. Ah, și vii fără el, ai înțeles?! Te pup”. Era Monica, singura căreia îi permite să fie autoritară pentru că felul ăsta de autoritate e una prietenoasă care te face să zâmbești în absolut orice situație. Sorbind și ultima gură de cafea, Lia își dă seama că au trecut, într-adevăr, trei săptămâni în care ea n-a făcut nimic altceva decât să meargă la muncă și acasă direct. Relația ei cu Dan era una despre care nu voia să vorbească cu nimeni, dar Monica își făcea griji tot mai mari în ultima vreme.
Plictisită, închide clapeta laptopului imediat după ultimul la revedere rostit prin skype și se lasă pe spate în scaunul de la birou. Băi Lia, băi, ce-i cu tine? se aude întrebându-se, ce te sperie, Lia?
Telefonul vibrează din nou, tot pe măsuța de cafea. Lia se duce să se întindă puțin în pat.

***

La ora 8 seara era tot cald, prea cald pentru orice plan de a ieși. Aerul e greu, de fapt, nu se simțea parcă niciun aer. E ceva foarte greu și irespirabil, e o căldură care a topit trotuare și mașini. Lia iese de la duș, își verifică rapid emailul în picioare în living scanând ecranul telefonului în Z și, la fel de plictisită, aruncă telefonul pe pat. Poate că puțină muzică și un dans și cu siguranță, Monica, o să-mi redea cheful de a zâmbi, se gândea Lia și a pornit, din nou, muzica cu degetul mare de la picioruldrept. Și-a lăsat prosopul să cadă de pe ea, în timp ce mergea vioi spre bucătărie după un pahar cu apă. În urma ei, stropii de pe podea formau urme de picioare, tălpi, tălpile Liei.

La 10 era deja acolo, pe mal, așa cum îi spusese Monica. Concertul se ținea pe o terasă cu scaune albe, din fier forjat, iar cele din fața scenei erau scaune de bar în jurul meselor înalte. Era o atmosferă plăcută, râul de lângă terasă aducea cu el puțină răcoare, lucru care a făcut-o pe Lia să închidă ochii și să respire tot aerul nou pe care îl simțea în jurul ei. Da, și-a pus o rochie care îi era dragă, albastră, cu nasturi și legături și bretele și și-a pudrat obrajii discret. A moștenit genele mamei ei, lungi, o dramă pentru celelalte fete din jurul ei. Ochii îi erau blânzi și curioși – a ieșit în lume în sfârșit după trei săptămâni. Monica o așteptadeja, a văzut-o de cum a intrat. La făcut un semndiscret, ambele fete și-au zâmbitimediat din privire.

– De dragul vremurilor bune, am ocupat masa din primul rând. Mă aștept să și dansăm. Arăți bine!
– Monica, ce bine mă cunoști!
– Comandăm ceva? Seara doar ce a început.

Aperol Spritz pentru fete, unul, două, iar apoi au început să se destindă. Lia râdea, în sfârșit râdea șia vea un râs sincer, unul pe care-l râde doar uneori și nu de față cu oricine.

– Ai un râs de societate, de salon, când ești cu alții, când ești în lume. Dar râsul tău pe care-l știu doar eu, mă omoară, îi spune Monica, și-i făcu cu ochiul Liei în timp ce lua o gură de Aperol. Ce te sperie, Lia, de cine te ascunzi?
– De mine, Monica, de mine. Ochii Liei au rămas aprinși, deși avea un zâmbet amar. Când începe concertul?

Lia era pe jumătate ca Micul Prinț, răspundea doar puțin și doar când avea chef.

– Acum, cred. Uite-i că urcă pe scenă.

Privirile le-au fost furate de mișcarea de pe scenă și imediat a început un val de aplauze de bun venit. Monica o privea îngrijorată pe Lia, dar și-a propus totuși să se țină de plan și să danseze toată noaptea sau măcar să povestească de-ale lor. În sfârșit e fără Dan.
Instrumentalul băieților din trupă o făcea pe Lia să închidă ochii și să absoarbă muzica, iar vocea artistului i se părea că o cuprinde. Se simțea bine, vie, frumoasă. În mintea ei, era iarnă și vară deopotrivă, fulgi de zăpadă și soare, nord și sud, bine și rău, Lia înainte de Dan și Lia alături de Dan. Și-a dat seama că îi lipsește Lia cea dinainte, firea ei rebelă și veșnic cu zâmbetul pe buze, fără frici, temeri, constrângeri sau frustrări. S-a anulat prea mult cu Dan și a simțit asta, din nou, tânjind de dor după ea, așa cum se știa.
Monica o ia de mână și o ridică la dans. Publicul era deja aprins, câteva fete de alături cântau și erau zgomotoase. Lia era elegantă, discretă. Asta era vizibil de departe.

– Lia, ai un admirator. Solistul s-a uitat la tine! Ai văzut?

Dar Lia nu răspundea, căci se uita în continuare la solist.
Dimineața din apartamentul cu vedere spre tei este una mereu plăcută. Lia se trezește de câteva zile, mereu în zori, cu o poftă nebună de trăit.
S-o sun pe Monica, se gândea, imediat după ce pleacă Dan.

– Monica! Și a așteptat ca de la capătul celalălt al firului, Monica să își dea seama de tonul amestecat pe care îi vorbește.
– Unde arde, draga mea? Spune-mi tot.
– Mai știi când, la 17 ani, băieții ne conduceau acasă și aveam emoții și totul era extrem de stângaci, și parcă și ei voiau, dar noi nu știam exact ce vrem și ne uitam pe furiș ca nu cumva să ne vadă prietenii părinților noștri împreună cu ei?
– Treci la subiect.
– Și mai știi când, la despărțire, nu știai exact ce e de făcut și așteptai, țineai un ochi deschis, un al treilea ochi de fapt, în fine, erai foarte foarte emoționată că n-ai suficient timp să-ți umezești buzele și te prinde așa, cu ele uscate? Doamne, Monica, ce mă bucur că am fost cu tine la concert în seara aia de vineri!
– Lia, ce-ai făcut?
– Nimic, Monica, nimic din ce nu mi-ai da tu voie să fac. Te sun mai târziu?

Dar mai târziu, Lia era deja la poarta de îmbarcare a avionului către orașul în care locuia solistul trupei din acea seară de vineri.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*