Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

”Stai, nu pleca! Mă mai iei puțin cu tine?”

Emoțiile…

Sînt ca un val uriaș care, atunci când vine, te prinde în vâltoarea lui și te duce cu el, iar tu nu poți face altceva decât să aștepți să se liniștească. Apoi, odată ajuns la mal, să te ridici în picioare și să privești cum valul se retrage, liniștit, în marea din care a apărut. Și niciodată nu știi când o să apară valul ăsta uriaș, și, ca atare, nu poți să te pregătești din timp, pentru a nu fi luat prin surprindere. Și-apoi, cum ai putea să te pregătești pentru ”a simți”?

Obișnuiesc să iau oameni care fac autostopul, în general persoane în vârstă, femei cu copii, sau cei care mi se par pierduți. Iar asta pentru că ei au mai puține șanse să fie luați la autostop, decât cei tineri. Plus că oamenii ăștia pe care i-am amintit sînt, de obicei, din categoria celor ”săraci”, și cum niciodată nu am luat bani (ba, de câteva ori le-am dat eu bani celor pe care i-am luat), pentru ei chiar înseamnă ceva acei câțiva leuți.

De data asta nu am avut de gând să iau pe careva, am vrut să fiu doar eu, cu muzica și gândurile mele.

Am văzut-o pe fata asta la marginea drumului, la intersecția dintre județele Satu-Mare și Sălaj, și nu aș fi oprit, însă ceva era ”altfel” în felul ei de a face autostopul. Privind dincolo de drum, părea că își uitase mâna ridicată, și nu că ar interesa-o să o ia careva la autostop, și era cât pe ce să trec mai departe. Însă am văzut-o privind în gol. Am încetinit, am oprit la câțiva metri de ea și am deschis portiera din dreapta. Când a apărut în dreptul meu, m-a privit scurt, apoi a șoptit: ”La Tășnad… ”

Emoțiile…

Am plecat către Tășnad, lăsând muzica să meargă. După vreo 10 minute, redarea aleatorie a făcut să se audă piesa celor de la Blackfield – My gift of silence.

The smile on my lips is a sign that I don’t hear you leaving me / And I don’t hear my own soul scream… Am auzit-o suspinând. M-am întors către ea. Când privirile ni s-au întâlnit, a început să plângă, trăgându-și nasul, așa cum fac copiii. N-am știut cum să reacționez, doar am simțit cum emoțiile mă iau pe sus, amestecându-se cu plânsul ei, și tot ce am reușit a fost să îngaim: ”Vrei să opresc puțin?”

A dat din cap a încuviințare.

Am tras la marginea drumului, am scos mașina din viteză și am pus luminile de avarie. Apoi m-am întors către ea. Își ascunsese fața în mâini, plângând șoptit, făcând eforturi să se abțină.

Emoțiile…

Ce să fac? Am coborât din mașină, apoi m-am dus și i-am deschis ușa. I-am impus nodului din gât să rămână acolo, apoi i-am șoptit: ”Nu plânge…” Rezultatul a fost exact invers, iar fața îi sălta ușor, ascunsă în palme. Ce să fac să nu mai plângă? M-am întors în mașină și, fără să conștientizez ce fac, am apăsat butonul ”next” al player-ului, până am auzit ”Fix you” – Coldplay. Am dat muzica tare, am coborât din mașină și m-am dus în dreptul fetei. Apoi, probabil, surprinzându-mă pe mine mai mult decât pe cea care plângea pe scaunul din dreapta, am început să cânt deodată cu versurile ce se auzeau din difuzoare. Și pentru că nu știam toate versurile, mai mult le-am ghicit. Oricum, toată treaba asta a făcut-o pe fată să ridice privirea către mine.

Emoțiile…

Cu lacrimile curgându-i pe față, zâmbea, privindu-mă. Am continuat să-i cânt, ghicind versurile, apoi, pentru că refrenul îl știam, cântând cu voce tare: Lights will guide you home / And ignite your bones / And I will try to fix you…

Știți partea aceea a piesei când acordurile chitarei devin tot mai intense, ritmate? Am început să sar, într-un fel de dans haotic, cu mâinile ridicate ca un aeroplan în derivă, apoi, m-am apropiat de ea, am luat-o de mână și am tras-o afară din mașină: ”Hai, zboară și tu!”, am strigat.

Doi oameni, o fată cu lacrimile încă proaspete, și un bărbat care încerca să-și stăpânească lacrimile. Amândoi zâmbind, dansând haotic, sărind cu mâinile întinse, la marginea drumului. Când s-a terminat piesa, am fugit repede în mașină și am dat repetare. Am ieșit afară, apoi i-am zâmbit fetei: ”Gata, mergem?”

A dat zâmbind din cap.

Am oprit acolo unde voia să ajungă. A coborât din mașină, mi-a mulțumit, apoi a închis ușa. Am dat să pornesc, să plec mai departe, însă m-am oprit, brusc. Deschizând ușa din dreapta a mașinii, am auzit-o: ”Stai, nu pleca! Mă mai iei puțin cu tine?”

Emoțiile…

Am plecat amândoi mai departe, luând-o la nimereală, vreo 30 – 40 de minute, lăsând să meargă doar ”Fix you”. În rest, tăcere. Fără lacrimi. Și cu zâmbet.

Am adus-o înapoi unde voia să ajungă, și am oprit mașina.

A coborât din mașină, apoi s-a întors către mine, privindu-mă… ”altfel”. Apoi mi-a spus, șoptind, dar atât de apăsat de parcă atunci ar fi inventat acele silabe: ”Mulțumesc…”. Și am simțit exact ce voia să-mi spună, am văzut toată povestea ei de dragoste nespusă, iar privirea ei era emoție pură.

Am dat ușor din cap, zâmbindu-i cu sufletul. După ce am auzit sunetul sec al portierei închizându-se, am pornit mașina și am plecat mai departe, tot mai repede, gonind ca nebunul, încercând să las în urmă emoțiile. N-am reușit. Așa că le-am lăsat să fie.

Probabil nu o să ne mai întâlnim niciodată. Nu știu cum o cheamă. Nici măcar nu-mi aduc aminte cum arată. Tot ce îmi amintesc sînt ochii, lacrimile curgându-i pe față și zâmbetul ivit dintre lacrimile ei. Și dansul haotic, cu mânile întinse, la marginea drumului. Și, de fapt, ce contează numele? Ce contează cuvintele? Sufletele comunică prin emoții. Emoții pure.

1 comentariu

  1. Mirela Mihalcea says:

    wow…

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*