Someșul sălbatic. Mistreții, goana după viață

Dintotdeauna, râurile au fost locurile de-a lungul cărora oameni și-au construit case, sate, orașe, pentru că râul, cu tot ce înseamnă el, este un catalizator al vieții. Pentru animale, râul înseamnă același lucru – viață. Deci, ca urmare, răul ar trebui să fie casă și pentru oameni și pentru animale. Ar trebui. Însă, pe măsură ce societatea umană s-a dezvoltat și s-a tot dezvoltat, oamenii au început să folosească răul ca pe un bun de consum, consumându-l de multe ori la propriu (cum e cazul multor, prea multor râuri de munte care au fost închise în conducte, pentru bani). Despre deversarea deșeurilor de tot felul, începând de la cele casnice, până la cele radioactive, ce să mai vorbim? Cât despre balastiere, aceste malformații create de om, care strică nu doar cursul râului, dar și viața din jur, la fel, dacă e să iasă un ban, ce mai contează natura?

Râul înseamnă viață. Iar viața e la fel și pentru oameni și pentru animale. Animalele știu asta, de asta iau doar atât cât le trebuie. Oamenii știu și ei asta. Dar ei iau mult mai mult decât le trebuie. Ba chiar iau și viața tuturor animalelor din jur. Pentru că pot. Și de multe ori, de prea multe ori, nu pentru că le e foame, ci doar așa, din distracție.

Nu aș fi vrut o asemenea introducere pentru materialul de față, mi-ar fi plăcut să scriu despre diversitatea biologică din jurul râului, despre păsări, despre animale, despre peisajul care își curge frumusețea odată cu apa râului, despre soarele care își așază razele pe luciul apei și creează niște tablouri cu lumină, despre pescari, despre liniștea cu sonor de lângă râu.

Totul s-a schimbat odată cu cele trei, patru împușcături pe care le-am auzit dincolo de râul Someș, în ziua asta de sâmbătă când am ajuns la malul râului, acolo unde viața ți se înfățișează sub atâtea forme.

Vreo jumătate de oră m-am tot furișat către niște cormorani care stăteau pe niște pietre, în mijlocul râului, încercând să le fac o poză de aproape. Nu pentru a face ceva documentar ori pentru a scrie despre cormorani, ci, pur și simplu, din curiozitate și de dragul păsărilor ăstora, care stătea în mijlocul râului întinzându-și aripile la soare. Și chiar am ajuns foarte aproape de ei, însă pe când să duc aparatul de fotografiat la ochi, am călcat pe un flacon de plastic, ascuns vederii sub vegetația deasă de la malul râului. Firesc, cormoranii și-au luat repede zborul.

”Cum naiba am reușit să calc pe flaconul ăsta?”, mi-a trecut prin cap. Răspunsul l-am aflat privind în jur, la locul unde, după crengile înfipte în pământ, menite a susține undițele, pescarii vin des. Acuma, că vine, să vină, nu spune nimeni să nu vină. Dar gunoaiele? Adică, dacă ai putut să aduci cu tine flacoane, cutii, conserve și doze de bere, nu la fel le-ai putea duce și înapoi? Nu, pentru că nesimțirea, lipsa oricărei urme de respect pentru natură e un fel de ”așa trebe, mă!”, în lumea oamenilor. Iar malurile râului sînt presărate cu grămezi de gunoi, urme ale ”civilizației” umane.

Am plecat din locul acela, oricum cormoranii și-au luat zborul, iar gunoaiele (și cele aruncate acolo, dar, mai ales, cele umane) mi-au provocat greață. Le-aș fi strâns (așa cum am făcut de multe ori în ieșirile noastre, ale celor de la Sălajul pur și simplu), dar cum n-aveam nicun fel de sac ori plasă la îndemână…

La un moment dat, pe celălalt mal se aud niște împușcături. ”Iar vânează careva”, mi-am spus, dezgustat. Și am fi plecat mai departe, dar am auzit un zgomot care creștea în intensitate, tot mai tare, de parcă ar fi venit trenul. M-am uitat pe celălalt mal. Nu era trenul, ci o turmă de mistreți, vreo unsprezece, după cum am reușit să-i număr, care a ajuns lângă Someș exact în dreptul nostru.

Bietele animale, fugeau de vânători. Iar în fuga lor după viață, la propriu, au ajuns la râu. Primul, cel care conducea turma, era uriaș, ca un tanc. Aproape că nu îmi venea să cred că e real. N-au stat nicio secundă pe gânduri, s-au aruncat în Someș și au început să înoate cu o viteză care i-ar face invidioși și pe cei mai buni înotători de performanță. Atâta tot că înotau exact către noi. Ce să facem? Nici n-aș fi stat în calea lor (tocmai ce fugeau de oameni care voiau să-i omoare, iar pentru ei, noi, de pe un mal al râului, și vânătorii de pe celălalt mal eram la fel), nu de alta, dar trebuie să fii chiar inconștient să te pui cu o turmă de mistreți furioși, care, atunci când vine vorba de supraviețuire, trec peste orice și peste oricine. Pe de altă parte, de câte ori vezi o imagine ca asta? Și atunci, cum să nu încerci să faci măcar o poză?

Am făcur câteva poze, tot pășind înapoi, să le dăm de înțeles mistreților că nu le vrem răul. Mai ales că distanța dintre noi se micșora considerabil, iar mistreții ne țintuiau cu privirea. Și la câtă disperare și hotărâre de a supraviețui era în privirea lor, cum să te pui cu niște tancuri în mișcare?

Am renunțat la pozele de aproape și am plecat de acolo, să nu-i mai stresăm și noi. Au ieșit la mal ceva mai încolo (spre norocul nostru), și au fugit către lanul de porumb din apropiere.

Nu știu dacă au scăpat toți, dar m-am bucurat pentru mistreții care au reușit să fugă de vânători.

Acuma, atunci când vine vorba de mistreți, ca de altfel oricare alt animal, atunci când se înmulțesc, se iau măsuri de control al înmulțirii, adică se vânează animalele sălbatice. În cazul de față, mistreții. Pentru că, zic oamenii, fac prăpăd în grădinile oamenilor. Însă, nu se întreabă nimeni de ce se întâmplă asta? Nu interesează pe nimeni că se taie pădurile, turmele de oi (cu cei 8 – 10 câini ai ciobanului) au luat în stăpânire orice teren extravilan, iar vânătoarea e, deja, un sport. Și atunci, mistreții ce să facă? Să se așeze, frumos, în rând, să poată omul să-i împuște fără să facă prea mult efort? Nu că ar face cine știe ce efort, că doar de aia s-a inventat pușca cu lunetă.

”Trebuie controlată înmulțirea peste măsură”, spun oamenii. Dar cât de ipocrit sună asta din gura singurei specii de pe planeta asta care se înmulțește necontrolat, peste măsură, și distruge totul în jur, pentru a-și satisface dorința de înavuțire ori doar din distracție? Adică, pe principiul ăsta, dacă ar veni niște extratereștrii să îi vâneze pe oameni, pentru că se înmulțesc peste măsură și distrug planeta, ar fi în regulă? Ar zice oamenii ”Da, stimați extratereștri, aveți dreptate, trebuie luate măsuri, așa cum luăm și noi, pentru a controla înmulțirea peste măsură. Să trăiți!”? Ar zice pe naiba. Exemplul îl vedem aici, în lumea asta, atunci când, în cazul unui atac al unui urs sau a oricărui alt animal asupra omului, repede se formează o gașcă care să omoare acel animal. Că nu-i OK să atace omul. Dar omul e OK să omoare tot ce prinde, doar așa, din distracție? Pentru că din distracție vânează omul, nu din necesitate. Ca să se simtă el puternic. Numai că, dacă tot vrei să arăți că ești puternic, cu tot respectul, lasă pușca cu lunetă și ia tu, vânătorule, un cuțit și așa du-te la vânătoare. Dă-i animalului șansa să se apere. Pentru că așa arăți că ești puternic.

M-am bucurat foarte tare pentru mistreții ăștia care au traversat Someșul înot și au reușit să scape. I-am privit alergând, iar goana asta a mistreților a fost, la propriu, o goană după viață.

Ar trebui ca oamenii să învețe să respecte viața sub toate formele ei. Altfel, specia umană o să se transforme, dacă nu cumva e deja, într-un parazit. Un parazit al planetei.

  • somesul_salbatic_salaj__8_
  • somesul_salbatic_salaj__1_
  • somesul_salbatic_salaj__4_
  • somesul_salbatic_salaj__11_
  • mistreti_pe_raul_somes_salaj__1_
  • mistreti_pe_raul_somes_salaj__5_
  • mistreti_pe_raul_somes_salaj__6_
  • mistreti_pe_raul_somes_salaj__7_
  • mistreti_pe_raul_somes_salaj__8_
  • mistreti_pe_raul_somes_salaj__2_
  • mistreti_pe_raul_somes_salaj__3_
  • mistreti_pe_raul_somes_salaj__4_
  • somesul_salbatic_salaj__2_
  • somesul_salbatic_salaj__3_
  • somesul_salbatic_salaj__5_
  • somesul_salbatic_salaj__7_
  • somesul_salbatic_salaj__9_
  • somesul_salbatic_salaj__10_
  • somesul_salbatic_salaj__12_

2 comentarii

  1. Dr. Paul TERGEIST says:

    Subscriu in totalitate la ce ati asternut in pagina, distins Domn!
    Din punctul meu de vedere (si am proprietatea cuvintelor si ideilor mele!) vanatorii nu sunt altceva decat niste psihopati cu acte in regula, autorizati de alti psihopati cu acte la fel de in regula.
    Merita sa aruncati o privire critica si asupra acestui material. Poate ii gasiti loc in lagina dvs!
    Cu aleasa consideratie,
    Dr. Paul TERGEIST
    https://iosifszenasi.com/desconsiderarea-si-distrugerea-naturii-inseamna-sfarsitul-vietii-si-inceputul-supravietuirii.html#gref

  2. razvan says:

    Uauu, ce mistreti…

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*