Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

Și am luat Mierla Neagră și muzica cu noi și am trecut peste Măgura Șimleului

E superbă Măgura Șimleului, sălbăticia pantelor abrupte împletită cu multele drumuri forestiere ori cărări care duc în toate direcțiile fac din muntele ăsta mic un loc plin de farmec. E ca o poveste pe care o descoperi treptat, cu fiecare cărare, vale adâncă ori colț de stâncă pe care le găsești atunci când îți lași pașii să te poarte prin tărâmul ăsta care e încărcat cu magia inconfundabilă a naturii. Iar liniștea, liniștea e de-a dreptul un balsam pentru oricine intră în pădurea Măgurii, iar singurele sunete care își au locul acolo e sunetul pădurii, cu viețuitoarele ei cu tot. Ori așa am crezut, până am ajuns acolo cu Mierla Neagră, adică șimleuanii Ovidiu Gordan și Tudor Bonta, cei care vor să păstreze vie muzica tradițională românească, acea muzică arhaică din vremuri demult apuse, dar care, prin sunetele ei curate, fără urmă de ”comercial”, vorbește despre partea asta frumoasă a omului, cea legată de creație, de artă, o poveste a sufletului, până la urmă.

Nu știu dacă ați ascultat vreodată cum se împletesc sunetele cavalului, ale fluierului, ale tilincii ori ale drâmbei cu muzica naturii. E ca un ritual magic, vibrațiile ăstea muzicale căpătând mult mai multă energie atunci când pădurea din jur la așază parcă pe un alt fel de portativ muzical, unul scos din memoria timpului când muzica era pentru oameni legătura dintre trup și suflet.

De pe strada Argeșului, către Giurtelec

”Mă gandeam la o treabă interesantă care poate ți-ar placea și ție, eu când eram prin liceu umblam peste Măgură până în Giurtelec, unde aveam un prieten care locuia în Berc. Ar fi o drumeție foarte faină, mai ales că la capătul drumului spre Giurtelec este o zonă foarte interesantă, cu niște formațiuni stâncoase”, mi-a scris într-un mesaj Ovidiu, pe care îl întâlnisem cu ceva zile în urmă, la Marin, acolo unde Patricia Toma a organizat ”Zilele AuGust la Marin”, un eveniment de toată frumusețea.

Drumeție în natură? Perfect. Nu are cum să nu fie frumos. Și am acceptat bucuros invitația lui Ovidiu, însă cu o mică rugăminte, și anume să își aducă cu ei instrumentele muzicale, pentru că sigur muzica lor sună altfel în natură.

Ne-am întâlnit cu Ovidiu și Tudor, apoi, după o felie de pâine cu vinete mâncată pe post de introducere, am plecat în drumeție. Către Giurtelec, așa cum ne-a spus Ovidiu, deși, așa cum ne-am dat seama mai târziu, dacă vrei să ajungi la Giurtelec, trebuie, neapărat, să vrei să mergi la Cehei. Așa, dacă am vrut să mergem la Giurtelec, clar, am ajuns la Cehei. Nu că ar mai fi contat, o drumeție peste Măgura Șimleului, în orice parte ai lua-o, e la fel de frumoasă. Plus că, așa, la fiecare răscruce de cărări, când deja se întrezărea faptul că am luat-o în cu totul altă parte, Ovidiu venea cu compensarea culinară în așteptare, adică plăcintele făcute de mama lui, care ne așteptau acasă la întoarcere: ”No, nu știu dacă am luat-o bine, da’, lasă, că ne așteaptă mama acasă cu plăcinte proaspete”. Acuma, nu prea avea importanță că nu o să ajungem la Giurtelec (care, așa cum am repetat-o de multe ori atunci și acolo, probabil că e doar o legendă, la fel ca Atlantida), dar plăcintele proaspete care ne așteptau la întoarcere, asta da, nu ai cum să nu te gândești la deliciul ăsta culinar. Mulțumim, doamna Gordan, plăcintele au fost delicioase!

Muzică și vibrații

E altfel drumul presărat cu muzică. Și am avut parte de ea, Ovidiu și Tudor, atunci când făceam pauză (și nu numai, ci chiar și atunci când panta lăsa suficient aer în plămâni și pentru cântat) lăsând muzica lor să umple pădurea.

</center)
Acuma, dacă tot ne-am strâns laolaltă, și mai ales pentru că muzica lor merită făcută cunoscută, am folosit multe dintre pauzele ăstea pentru a-i filma pe băieții de la Mierla Neagră, un fel de semn de carte muzical al drumeției noastre. Și, de fiecare dată, i-am ascultat cu plăcere, descoperind o altfel de muzică, una uitată, peste care s-a așternut uitarea, o uitare firească în zilele noastre când ”Toată lumea mâinile în aer! Să ne simtem bine!” e tot ceea ce contează. Noroc cu Mierla Neagră și alte puține proiecte muzicale din țară care și-au propus să aducă la viață muzica asta adevărată, atât de frumoasă.

De ce Mierla Neagră? Ce e cu proiectul ăsta muzical, ce vrea să facă, unde vrea să ajungă, de ce genul ăsta de muzică, ce înseamnă pentru ei? Între cântece, în timp ce urcam cărările, am aflat și răspunsurile, ba de la Ovidiu, ba de la Tudor, chiar dacă, uneori, întrebările mele, având în vedere literele mâncate, nu au sunat tocmai așa cum îmi propusesem, dar, na, băieții, după ce au  mai ridicat din sprânceană, semn că încercau să traducă împleticeala limbii mele, mi-au dat și răspunsurile așteptate.

De ce genul ăsta de muzică. Adică, lumea a luat-o în cu totul altă direcție, muzica înseamnă cu totul altceva (ceea ce li se bagă zi de zi, chiar agresiv, oamenilor pe gât numai muzică nu e). Voi cum de ați ales muzica asta arhaică?

Ovidiu:  Pentru că sîntem conștienți de ceea ce înseamnă. Cel mai valoros om e, zic eu, țăranul, care ar trebui să fie conștient și el de valorile lui. Muzica asta, pe care țăranul o ia din jurul lui, toți o avem în noi, tradiția e în noi, în toți, și când auzi muzica asta, știi că e și a ta. Muzica asta e în conștiința neamului.

Proiectul Mierla Neagră e unul tânăr, a luat ființă în decembrie 2016, deci de doar câteva luni, timp în care Ovidiu și Tudor au studiat-o și au învățat să cânte așa cum o cântau, odată, țăranii, oamenii ăștia adevărați și sinceri și care, din păcate, o să mai existe preț de o generație, omul îndepărtându-se, pe zi ce trece, de tot ceea ce înseamnă tradiție. Așa că proiectele menite a păstra tradițiile sînt cu atât mai mult de apreciat și susținut, iar faptul că băieții ăștia doi umblă din sat în sat, pentru a culege muzica și pentru a le reînvia pasiunea pentru muzică celor care o aveau odată, e deja îndeajuns pentru a fi susținuți în demersul lor.

Ca orice proiect în care sînt implicați mai mulți oameni, iar legătura dintre cei care fac parte din acel proiect e definitorie pentru ceea ce va fi să fie.

Voi sînteți prieteni. Cât de mult contează ca cel cu care faci parte dintr-un proiect cum e al vostru să îți fie prieten?

Ovidiu: Aaa, e cel mai important. Altfel nu are cum. Noi sîntem ca frații, dacă nu am fi așa, n-am putea face toate astea. Și trebuie să fii și pe aceeași minte, să nu tragă unul într-o parte, iar celălalt, în alta.

Și, totuși, cum ați dat de muzica asta, cum ați descoperit-o?

Ovidiu: Eu, cum lucrez mult pe calculator, în timp ce lucrez, urechile îmi sînt libere să asculte, și tot ascultând, la un moment dat am dat de muzica asta. Bine, și bunicul meu cânta la fluier, iar mie mi-a fost tare drag bunicul, poate și de asta. Când eram mic am vrut să fiu ca și el. Și, apoi, dacă ai cât de cât o cultură legată de artă, îți dai imediat seama ce e valoros.

Arta, așa cum e ea înțeleasă în zilele noastre, nu prea are legătura cu arta. Și atunci, cei care vor să facă ceva, să îi trezească pe cei care pot și vor să fie treziți (ăsta a fost și unul dintre motivele pentru care am creat proiectul Sălajul pur și simplu), trebuie să facă asta. Pentru simplul motiv că pot. Și ăștia sînt, la propriu, oamenii care schimbă lumea, cea care mai poate fi schimbată, care mai poate fi trasă de pe banda rulantă a așa zisei civilizații umane contemporane. Firesc, am vrut să aflu cum văd băieții ăștia doi toate lucrurile ăstea.

Credeți că se poate schimba lumea, se mai poate asta?

Tudor: Da. Nu trebuie să fie 75 și ceva de mii de oameni care să vrea asta. Unul, trei, patru dacă sînt, și deja se întâmplă asta.

Ovidiu: Omul e bun în sinea lui. Dar oamenii sînt dezorientați. Ca și în cazul muzicii tradiționale. Totul e, zic eu, să înveți cum să înveți. Și nu-ți mai trebuie nimic.

Multă lume nici măcar nu știe ce e aia drâmbă. Tu cum ai ajuns să cânți la drâmbă? Adică a fost o întâmplare, ori ai vrut asta?

Tudor: Mie mi-a plăcut sunetul melodiilor mongole, cântate la drâmbă, dar n-am încercat niciodată să cânt. În decembrie, mi-a dat Ovidiu o drâmbă și mi-a zis să fac un ritm pe ceea ce cânta el. Am luat drâmba, mi-am tot dat peste dinți, mi-am mai și spart smalțul dinților de câteva ori, și de abia după aceea am început să scot niște sunete care să sune a muzică. Și după ce reușești să scoți primul sunet muzical, totul devine mai ușor, începi să descoperi cum să cânți la drâmbă.

Ne-am oprit de multe ori în drumul nostru, ca să ascultăm muzica Mierlei Negre, și, sincer, vibrațiile acelea care umpleau aerul aveau un fel de magie care m-au dus, imediat, cu gândul la modul în care șamanii îi vindecau pe cei bolnavi ori răniți, ori la puterea incantațiilor meditative, la acea transă benefică despre care se vorbește în șoaptă, ca și cum ar fi vorba despre ceva tabu. Ori, de cele mai multe ori, în zeflemea, ”inteligenții” contemporani fiind, nu-i așa?, mult prea culți ca să creadă prostii de genul ăsta. Însă acolo, în natură, în mijlocul pădurii, muzica asta arhaică a fost ca o pledoarie de final: da, muzica poate să vindece.

Poate muzica să vindece?

Ovidiu: Absolut. Muzica asta, care la români se numește doinit, se chema muzică pentru stâmpărare. Adică pentru calmarea spiritului, cum ar veni. Doina nu e tristă, ci e un remediu pentru tristețe.

Tudor: Rezonanța de la drâmbă și timbrul repetitiv e ca și la rugăciune, pe care, dacă o repeți de mai multe ori, nu te mai gândești la ritm, ci te concentrezi la sunet. E ca un fel de meditație. Și, da, e liniștitoare și, zic eu, poate să vindece.

</center)
Ovidiu: Dacă muzica vine din suflet, acolo și trebuie să ajungă. Dacă ești artist, poți să faci orice în viață. Cu creativitatea poți să faci orice.

N-am ajuns la Giurtelec, dar am mâncat plăcinte

Ne-am mai oprit să filmăm câte un clip muzical, și am apreciat fiecare moment în parte. Băieții ăștia doi cântă superb, nu neapărat pentru că ar cânta perfect, ci pentru că o fac cu dăruire, cu suflet, și e de ajuns să-i asculți, să-i privești în timp ce cântă ca să-ți dai seama de asta.

Am mai fost prin zona aceea de câteva ori, și niciodată nu am întâlnit oameni în drumul meu. Acuma, însă, când înregistram mai bine și totul era așa cum trebuie, în mijlocul filmării apare un tractor, care se oprește fix lângă noi. Coboară un om din cabină, pădurarul, cum ne-a spus el, și își face de treabă pe la lacătele de la ușa cabanei, trăgând de ele cu responsabilitate.

”Da’ aveți cheia de la lacăt?”, l-am întrebat într-o doară, mai mult așa, de dragul efortului omului de a părea că el de aia a oprit acolo, ca să verifice lacătele.

”D-apăi sigur că am cheia. Da’ nu o am la mine. Îi acasă”.

După ce a aflat ce și cum, bucuros că a fost informat și că poate să spună mai departe ce e cu oamenii aceia ciudați îmbrăcați în cămăși țărănești, ori cu ceilalți doi care tot fac poze și mută masa și butucul de lemn pe post de trepied dintr-o parte în alta, a plecat mai departe. Noi am rămas cu muzica și cu zâmbetul, în urma scenetei din pădure, o scenetă în două acte, pentru că a mai urmat una, când am ne-am oprit sub Copacul legii – așa cum se numește un copac uriaș, împrejmuit cu un gard de lemn -, pentru încă o filmare. Normal, că doar cine să treacă fix atunci pe acolo?, apare o dubă care, tot normal, oprește fix lângă noi. Coboară un om din mașină, își scoate telefonul din buzunar, apoi se proțăpește în fața copacului:

”No, ia dați-vă voi la o parte, că atâta am tot trecut p-aci și nu i-am făcut poză la copac, să i-o arăt lu’ băiatu’ meu. No…”.

S-au dat la o parte Ovidiu și Tudor, ce să facă?, copacul trebuia musai pozat, că de.

”Da ce știți de copacul ăsta?”, l-am întrebat, la fel ca înainte cu vreo 15 minute, de dragul efortului omului de a se băga în seamă.

”No, copacul ăsta îi de o mie de ani. Și mai mult. Amu 500 de ani turcii îi spânzurau aci pe oameni. No…”

S-a făcut seară, iar noi eram încă departe, așa că Ovidiu a scos telefonul să vadă ce spune GPS-ul. Păi, ce să spună? Că, dacă vrem la Giurtelec, trebuie să o luăm la dreapta. Tot la dreapta. Și am luat-o, după ce ne-am întors de câteva ori din drum, la toate dreptele pe care le-am găsit, de fiecare dată când ne întorceam primind asigurări compensative de la Ovidiu: ”Lasă, că ne așteaptă mama cu plăcinte”.

Am ajuns, târziu, în Cehei. Unde altundeva? Și am mers pe ulițele Ceheiului, o adunătură ciudată, cu cămăși țărănești, fluiere și tot felul de echipament. Și am mai primit o compensație, un fel de ”lasă, au mai pțit-o și alții”, de la un nene care ”Hai, Lili, nii așe!”, o îndemna pe măgărușa care trăgea căruța să își vadă de drum. Lili, ce să facă? Și-a văzut de drum, cu noi pe lângă ea.

”Api”, ne zise omul, auzind că ne-am rătăcit, că am vrut Giurtelec, dar am primit Cehei, ”și io, că-s d-aci, m-am rătăcit și n-am ajuns unde trebe. Că am vinit odată și am vrut să ajung la Cehei. Da’, no, am ajuns la Giurtelec. Așe că, no, dacă vreți să mereți la Giurtelec, musai să vrei să ajunji la Cehei. Altfel nu să poate”, a concluzionat, șugubăț, omul.

Am răsuflat ușurați. Data viitoare știm cum tebuie să facem. Deocamdată, o așteptăm pa mama lui Ovidiu să vină să ne ia de lângă biserica din Cehei, să ne ducă la Șimleu. Mai ales că, cum deja ne-a spus Ovidiu de atâtea ori, acasă ne așteptau plăcintele.

Am mâncat câte două plăcinte, și am mai primit câteva la pachet, apoi am ieșit în oraș, la un suc ori o bere, înainte să ne despărțim. La fast-food-ul unde ne-am oprit, fiindcă celelalte locuri unde voiam să mergem erau închise, au mai venit Brânză și Bolo, prieteni de-ai băieților de la Mierla Neagră. Oameni faini. La fel ca Șimleul. Când am ieșit din local, sâmbătă, la 11 și jumătate noaptea, nu era nimeni pe străzi.

Am respirat ușurat. E așa de bine să poți să umbli pe stradă, seara, fără urletele cocalarilor omniprezenți în societatea românească. Și acolo, în Șimleu, îndreptându-ne spre Cetatea Bathory, locul unde urma să rămânem peste noapte, m-am simțit ca în vacanță.

  • magura_simleului_mierla_neagra__9_
  • magura_simleului_mierla_neagra__1_
  • magura_simleului_mierla_neagra__21_
  • magura_simleului_mierla_neagra__26_
  • magura_simleului_mierla_neagra__7_
  • magura_simleului_mierla_neagra__29_
  • magura_simleului_mierla_neagra__2_
  • magura_simleului_mierla_neagra__4_
  • magura_simleului_mierla_neagra__5_
  • magura_simleului_mierla_neagra__6_
  • magura_simleului_mierla_neagra__8_
  • magura_simleului_mierla_neagra__10_
  • magura_simleului_mierla_neagra__11_
  • magura_simleului_mierla_neagra__20_
  • magura_simleului_mierla_neagra__22_
  • magura_simleului_mierla_neagra__23_
  • magura_simleului_mierla_neagra__24_
  • magura_simleului_mierla_neagra__25_
  • magura_simleului_mierla_neagra__27_
  • magura_simleului_mierla_neagra__28_
  • magura_simleului_mierla_neagra__30_
  • magura_simleului_mierla_neagra__31_
  • magura_simleului_mierla_neagra__32_
  • magura_simleului_mierla_neagra__33_
  • magura_simleului_mierla_neagra__34_
  • magura_simleului_mierla_neagra__35_
  • magura_simleului_mierla_neagra__36_
  • magura_simleului_mierla_neagra__37_
  • magura_simleului_mierla_neagra__38_
  • magura_simleului_mierla_neagra__13_
  • magura_simleului_mierla_neagra__39_
  • magura_simleului_mierla_neagra__12_
  • magura_simleului_mierla_neagra__14_
  • magura_simleului_mierla_neagra__40_
  • magura_simleului_mierla_neagra__16_
  • magura_simleului_mierla_neagra__15_
  • magura_simleului_mierla_neagra__41_
  • magura_simleului_mierla_neagra__42_
  • magura_simleului_mierla_neagra__43_
  • magura_simleului_mierla_neagra__17_
  • magura_simleului_mierla_neagra__18_
  • magura_simleului_mierla_neagra__19_

2 comentarii

  1. REGHINA says:

    Frumoasa calatoria, la fel de frumosa prezentata,,,, taranul din mine a vibrat si s-a simtit acasa, cutreierand pe cararile copilariei, dupa hiribe si bureti usturoi,……. Va felicit si va doresc sa traiti “Cat pupu Magurii ” !!! … si sa mai explorati. frmoasele tinuturi salajene…unde gasiti comori inestimabile, traditii vii, oameni faini ….si un cui de palinca…..cele mai bune placinte !! 🙂

  2. Horea says:

    mai baieti, pai de ce nu spuneti ca vreti sa ajungeti la Giurtelec peste Magura?! Va duceam eu si va mai alegeati si cu povesti despre siturile de acolo, ca-s faine.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*