Direcţionează 2% pentru un altfel de jurnalism.
Formularul poate fi descărcat AICI
|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Sensei Oliwer Dobre, cel care-i pregătește pe sportivii de performanță și multiplii campioni mondiali ai clubului Terra Kid Zalău: ”În primul rând, vreau să-i învăț pe elevii mei să aibă grijă de ei”

Atunci când vorbești despre maeștrii artelor marțiale, prima imagine care îți vine în minte (probabil și din cauza filmelor) e cea a unui om tot timpul încruntat, serios până peste poate și gata mereu să-ți ”ardă” vreo două, ca să-ți verifice reflexele.

Oliwer Dobre, antrenor de arte marțiale la clubul Terra Kid din Zalău, la fel ca la alte cluburi din București, Craiova sau Caracal, este, fără doar și poate, ceea ce se numește maestru, însă imaginea lui e una cu totul diferită. În fața ta ai un om deschis, foarte simpatic, modest (dar nu o modestie de fațadă), mereu având ceva de spus, atunci când îl întrebi despre karate ori despre viață, iar felul în care îți vorbește e unul simplu, sincer.

L-am întâlnit la o gală, la sfârșitul anului, atunci când Remus Clițan, președintele clubului Terra Kid, mi-a spus: ”Călin, acuma faci parte din familia Terra Kid, trebuie să vii la reuniune. Hai că te așez lângă Oli, că și așa sunteți cam la fel, o să aveți ce vorbi unul cu altul”. Și în cele câteva zeci de minute cât am stat de vorbă cu el, mi-am dat seama că omul ăsta are ceva special. Și nu e vorba doar despre faptul că elevii lui de la Terra Kid sunt sportivi de performanță și multiplii campioni mondiali, și nici despre faptul că are vreo 120 de medalii obținute în competițiile rezervate seniorilor, acolo unde e greu, foarte greu să fii pe podium. E felul lui de a te privi, de a-ți vorbi, de a te face să vezi artele marțiale și altfel. Și încă de atunci, mi-am spus că trebuie să-i iau un interviu, pentru că Oliwer are multe de spus. Cel mai mult mi-ar fi plăcut să stăm față în față, dar timpul lui, ca și al meu, de altfel, e mai puțin decât am vrea. Așa că l-am sunat, pe când era pe drum către Caracal, iar convorbirea a fost una deloc formală, ci, așa cum e el, directă, sinceră și presărată cu umor.

– Oli, tu practici artele marțiale de peste 25 de ani, chiar 28.  Ce te-a făcut să alegi artele marțiale, a fost o alegere rațională ori una care care ține de altceva? După ’89, karate-ul era altceva, și fiind ceva până atunci interzis, mulți voiau să ajungă karateka.

– Eu fac sport din 1984, din clasa a 4-a. Am făcut lupte greco-romane, dar nu am fost un talent, nu am avut niciun rezultat. Ei, și trăind într-un orășel, unde erau și cartiere de derbedei, eu stând în centru, mă tot loveam de oamenii ăștia. Și, practic, ideea de bază a fost să mă duc la karate ca să-i bat pe toți. Dar, între timp, profesorul meu făcând educație cu mine, codul Bushido, al onoarei, s-a lipit bine de mine. Și aici e vorba de respect.

– Și acum, când din elev ai devenit antrenor, având deja experiența acelor ani, ce vrei să-i înveți pe elevii tăi?

V-am spus, Oli e sincer și direct, așa că răspunsul lui a fost unul cu multe paranteze, care ne-a făcut pe amândoi să râdem, însă nu poate fi, neapărat, redat ca atare. Vorba lui, l-am mai cosmetizat puțin.

– Vreau să-i învăț să aibă grijă de ei, să nu greșească în fața celorlați, să nu sufere ei și cei din jurul lor. De fapt, asta e idea în artele marțiale: să ai grijă de tine, dar nu prin a te lupta cu alții, ci prin a ști să nu te lupți cu alții. E un paradox, sau mai simplu simplu spus înveți să te bați ca să nu te bați. Sau, altfel spus, înveți să lupți ca să nu trăiești cu teamă, înveți să-ți dezarmezi oponentul surprinzându-l, eliminând lupta fără luptă.

– Când am luat centura neagră, la începutul anilor ’90, pentru mine a fost un examen greu, adică am tras din greu să o obțin. Acum parcă ceva s-a schimbat. Sau mi se pare? Ce înseamnă, de fapt, centura neagră?

– E adevărat. Atunci se dădea centura neagră cu simț de răspundere. Acum toată lumea a dat-o pe business. Centura neagră nu înseamnă să ai o centură care să-ți țină pantalonii. Centura neagră înseamnă examenul de maturitate fizică, emoțională, mentală. Practici, tu de acolo începi karate-ul, de acolo începe formarea ta ca practicant de arte marțiale. Pentru că e nevoie să ajungi la un anumit nivel, ca să poți să înțelegi ce înseamnă arta marțială.

– Cât de mult contează competiția în sine, exceptând obținerea unei medalii?

Întrebarea asta a primit răspunsul chiar înainte de a o pune, ca și când, pe firul logic al întrebărilor, Oli știa ce vreau să aflu de la el. Și, de fapt, asta e ceea ce îl deosebește pe un maestru, de un antrenor, maestrul reușește să intuiască ce urmează, să iasă în întâmpinarea a ce va fi să fie, fie că e vorba despre elevii lui ori o situație în sine.  

– Nu medalia este cea mai importantă, ci ceea ce poți să demonstrezi pe suprafața de concurs, în urma antrenamentelor. Competiția contează enorm. Este singurul antrenament emoțional pe care poți să-l faci, oricâte antrenamente ai face, nu capeți emoția din competiție. Și atunci trebuie să înmagazinezi emoțiile, senzațiile și trăirile pe care le ai la competiție, iar când ajungi la sala de antrenament să încerci să-ți reamintești toate lucrurile ălea, ca să poți să devii din ce în ce mai stăpân pe tine. Practic, la antrenament construiești pe emoțiile ăstea. Să elimini ce e rău și să întărești ce e bun. Tocmai de aceea, karate-ul se face toată viața.

– Când vine performanța în arte marțiale, ca sportiv, ca rezultate în competiții? Sau, altfel spus, când ajunge practicantul de arte marțiale la nivelul la care să poată obține, cu adevărat, rezultate? Cele care contează.

– Ca rezultate, ca sportiv, pe la 27 de ani. Și aici e problema. Copiii noștri nu mai pot. Una: pentru că sunt epuizați fizic, din cauză că au fost la competiții de mici; și a doua: nu au avut  răbdare, nu și-au alocat timp să înțeleagă. Și mai e un lucru: maturitatea. Și mentală și fizică. Știi cum e? Trebuie să înveți să ai grijă de tine. Până la 18 ani te inițiezi, apoi, până la 27 de ani, îți pregătești fizicul, fără a-l distruge. Și dacă reușești, la 27 de ani mentalul e pregătit și ai și un suport fizic stabil.

– Adică, ce vrei tu să zici? Că dacă te grăbești să obții rezultate, mai rău faci?

– Da, pentru că, dacă te grăbești, evoluția și performanțele tale vor înceta devreme. Dacă tragi prea tare de tine, atunci când vei avea maturitatea mentală necesară obținerii performanțelor cu adevărat, din cauză că ai forțat fizicul până atunci, tocmai pentru că nu ai avut maturitatea asta mentală, nu o să mai poți fizic. Eu, de exemplu, din 1995, până în prezent, am fost tot timpul pe podiumul național sau internațional. Pentru că am învățat să aștept. De ce mai sunt încă în competiții? Pentru că îmi place emoția pe care mi-o dă competiția. Când o să simt că nu mai e locul meu acolo, o să plec. Și asta trebuie să învețe practicanții de arte marțiale, să-și dorească să fie acolo, la competiții. Nu contează neapărat rezultatul, din prima, ci să fie acolo. Atât cât poți. Și trebuie să știi și când să pleci – atunci când simți că nu mai poți.

– Și există o cheie a succesului, sau, mai bine zis, o condiție obligatorie, una care să fie comună atât artelor marțiale, cât și vieții în sine?

– Să fii sincer cu tine. Și în artele marțiale și în viață, dacă nu muncești și nu ești sincer cu tine, nu o să reușești. În artele marțiale, a fi sincer e unul dintre principii. Și nu e important, în primul rând, să fii sincer cu ceilalți, cât să fii sincer cu tine. Și după aia vine munca. Eu nu-i pregătesc pe elevii mei pentru competiție, din start. Întâi trebuie să vedem ce merge și ce nu, apoi, dacă e cazul, îi pregătesc pentru competiție. Elevii mei vor străluci atunci când trebuie. Adică la competițiile de seniori.

– Ăsta e un fel de a spune că trebuie să știi să aștepți, să îți dai suficient de mult timp pentru a te pregăti, ca să ajungi acolo unde vrei?

– Eu fac antrenamentele mental, vreau ca elevul să se înțeleagă pe el. Cei mai mulți antrenori fug după medalii, și nu e neapărat vina lor, cât a părinților, care vor să se mândrească cu astea. Și așa se face că avem rezultate la copii, iar la seniori, nu. De ce? Copilul e surmenat până la 18 ani. Nu avem educația muncii, vrem totul din prima, nu dăm timp educației noastre. La sala de karate, părinții îl îmbracă, îl dezbracă pe copil, ca să nu piardă jumătate de oră îmbrăcându-se singur. Dar ei nu își dau seama că, de fapt, câștigă o jumătate de oră, pentru că, în următorii ani  va ști să facă toate astea singur. Și așa se face că elevul, copilul, devine un leșinat, pentru că părinții spun că, lăsându-l să facă toate astea singur, îl umilesc. Păi, în sala de karate, ăsta e primul lucru pe care-l înveți: să fii umil. Maestrul e cel care te învață. Și oricât ai crede că o să-ți depășești maestrul, asta nu se poate întâmpla, decât atunci când maestrul o să dispară. Asta ține de respect și de încrederea în maestrul tău. Dacă, în schimb, nu te mai regăsești în maestrul tău, poți să-l schimbi. Și mai e ceva: degeaba ești bun, tu, cu tine, ca maestru, dacă nu și împărtășești asta cu elevii tăi.

Japonezii, de exemplu, nu vor nimic mai repede decât pot primi. Cea mai bună monedă de schimb este timpul. Uite, de exemplu, eu am crescut-o pe fiica mea de la 3 zile. Eu mi-am luat timp să se îmbrace, să se spele, nu m-am grăbit, am învățat-o să se îmbrace singură. Fetița mea, pentru că am învățat-o să facă toate astea singură, venea, la 6 ani, la sală, echipată și cu hainele împăturite. I-am dat timp să învețe.

Respect. Bun-simț. Altruism. Sinceritate. Încredere. Lucruri despre care Oliwer Dobre vorbește fără a încerca să epateze, dimpotrivă. Modestia lui vine tocmai din felul lui de a fi, unul ”pe față”, direct și, la fel ca modul lui de a-și învăța, educa elevii, eficient. Și nu e doar despre artele marțiale, ci despre viață, în general. Și cred că tocmai aici se face diferența între un antrenor și un maestru: antrenorul te învață, maestrul te educă.

Oss, maestre Oliwer!

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*