R E D I R E C T I O N E A Z à 3,5%  

   D O N E A Z Ã!   Susţine-ne!     
|  CONTACT  |

Sculpturile de gheață ale unei mici ape curgătoare. Ochiul pădurii

M-am oprit, iar pădurea, aproape pe neștiute, a prins viață. La câțiva metri depărtare, în partea stângă, șase, șapte mistreți mergeau alene, dând din coadă. În partea dreaptă, la fel de aproape de mistreți ca de mine – omul oprit să admire pădurea, trei căprioare, ciulind urechile, urcând încet panta. Și, atunci și acolo, om, mistreți și căprioare am avut toți loc în pădure. Ca și când ne-am fi regăsit, membrii unei mari familii ale naturii. Iar urmele animalelor erau pretutindeni, semn că viața îți urmează cursul, așa cum și-a urmat-o de-a lungul istoriei pământului. Un singur element a intervenit în bunul mers a naturii, distrugând totul în jur. Un singur element s-a înfipt ca un parazit în ”pielea” lumii ăstea minunate, consumând totul din jurul lui: omul. Iar parazitul-om nu consumă doar pentru a trăi, ci mai ales din distracție.

Pocnetele seci ale armelor unor vânători (sau braconieri) au conturbat liniștea pădurii, alungând animalele, făcându-le să alerge speriate, pentru a-și salva viața. Iar pocnetele ăstea seci aducătoare de moarte n-au făcut altceva decât să arate nimicnicia și urâțenia parazitului numit om. De ce să vânezi? Mâncare există suficientă, și nu poate fi vorba de supraviețuire. Să omori din plăcere, ca sport? Cât de nimic să fii tu, cel cu pușca, ca să omori animale așa, din distracție? Vrei să te simți potent, ia naibii un cuțit în mână și du-te așa să te pui cu animalele pădurii. Dă-le naibii o șansă! Nu-ți prea vine, așa-i?

Omul, acest parazit al pământului, nu știe decât să omoare, să distrugă totul în jur. E un consumator prin definiție. Și nu începeți cu ”s-au înmulțit animalele prea tare și trebuie controlate”. Nu începeți cu asta, când omenirea numără aproape 8 miliarde de oameni, de nu-i mai încape lumea.

Am plecat de acolo ca să mă rup de tot ceea ce înseamnă om. Iar pădurea a simțit asta și mi-a purtat pașii către locul de unde, la rândul ei, mă privea. ”E ochiul atotvăzător!”, așa mi-a trecut imediat prin minte, când privirea mi-a căzut pe ochiul așezat pe trunchiul copacului. Un ochi larg deschis, privindu-mă la fel cum priveam și eu. Și, om și pădure, ne-am îmbrățișat. La propriu. Apoi, pentru că prietenii își fac unii altora bucurii, pădurea mi-a oferit frumusețea unei mici ape curgătoare. Un curs de apă presărat de sculpturi de gheață. Le-am urmat cu încântare, decoperindu-le sub tot felul de forme, ascultând susurul apei curgând pe sub gheața subțire. Le-am urmat ca și cum aș fi pășit într-o poveste. Iar pentru cei care știu să asculte, să caute, să dăruiască, viața însăși e o poveste. Și poate de asta povestea mă duce întotdeauna în mijlocul naturii. Pentru că acolo viața strigă a libertate.




 
  

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.