DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Scriitorul Doru Preda: “Fiecare generație învață din propriile greșeli, oricâtă înțelepciune a străbunilor ar avea la îndemână”

Unele dintre cele mai fresh și faine discuții pe care le poți avea într-o viață sunt cele în care de cealaltă parte a cuvintelor stă un scriitor. Un om cu toate ideile și vorbele la el, care încântă și descântă, alături de care nu ai cum cădea în plictiseala și banalul ce pândesc mult prea adesea după colț. Un astfel de om e Doru Preda, un scriitor în rândurile căruia mereu mă regăsesc. Despre sine, spune că, de-a lungul timpului, a fost pe rând d’Artagnan, Lancelot du Lac, mai târziu Inginerul din Prins al lui Petru Popescu, Michel din Clar de femeie, Alex din Complexul lui Portnoy și, mult mai târziu, pluriautorul de epistole niciodată trimise, din Timpul îmbătrânește în pripă al lui Antonio Tabucchi. Cel mai bine însă se recunoaște în câteva dintre propriile personajele, ce înglobează și părți din adevăratul lui “eu”, nedezvăluit în alte condiții. Vă invit, așadar, la lectură, atât a interviului de mai jos, cât și a volumelor semnate de Doru Preda.

– Cum se vede România înspre nord de Brașov  în două versuri?

– Pe plaiuri mândre fruntea se-ncovoaie / Numai când de la Cluj mai vine-o ploaie.

– Cum se vede România la sud de Brașov, în două rânduri de proză?

– Cafeaua din ibric este pentru mine? Trebuie să ies, mai mult ca sigur e blocaj la Unirii. Da, știu, trebuia să rămânem la Corabia, nu tu aglomerație, pește proaspăt de la văr-tu, prins la carbid …

– Ce citești când te simți ostenit sufletește?

– Poezie. Două strofe din Sylvia Plath sau Anne Sexton și îmi reamintesc instantaneu că am o viață frumoasă, plină de satisfacții.

– Se spune că rare sunt în ziua de azi subiectele tabu pentru un scriitor. Care este lucrul despre care nu ai putea scrie, nici în ruptul capului?

– Fără să mă laud, cred că aș putea scrie despre orice. Sunt însă câteva lucruri despre care nu vreau să scriu – aspectele sordide ale existenței, răutatea uneori neomenească a semenilor noștri, plictiseala cronică sau cinismul asumat ca formă de viață.

– Dacă ai câștiga la loz în plic o sumă de bani, condiția fiind să nu îți cumperi cărți și nici ustensile de scris, pe ce ai cheltui-o?

– Aș călători, sunt încă multe locuri din lume pe care nu am apucat să le văd, unde mai pui că descopăr pe zi ce trece altele despre care nu știam nimic. Îmi place să privesc oamenii dintr-un oraș și să-i leg cumva de felul în care arată lucrurile dimprejur – clădirile, străzile, spațiile verzi, mijloacele de transport. Este ca și cum aș intra în mintea lor, reușind astfel să-i înțeleg mai bine decât aș putea-o face cunoscându-i personal.

– Cum arată iubirea, în viața de zi cu zi?

-Iubirea este împlinire, este pace sufletească și entuziasm nelimitat. Este motorul universului, ea face lucrurile să se întâmple, uneori dincolo de cele mai iraționale speranțe. În viața de zi cu zi poate fi regăsită în cele mai simple gesturi, transformând banalitatea în curcubeie uimitoare. Este singura cale prin care îți poți valorifica întregul potențial sufletesc.

– Care e cea mai mare spaimă a ta?

– Spaimelor nu le place compania mea. Au aflat că nu obișnuiesc să le hrănesc, așa că și-au văzut de drum, prin ogrăzile altora. Văd moartea ca pe un moment de tranzit de la o stare la alta și, atunci când nu te temi că într-o zi vei dispărea definitiv, nu știu ce altceva te-ar putea înspăimânta. O scrisoare de la Casa Albă, prin care sunt anunțat că am fost numit consilierul personal al lui Donald Trump?

– Fiecare am avut, cât am fost de-o șchioapă, zmei și balauri ascunși sub pat. Cum era întruchipat Bau-baul copilăriei tale?

– Sperietoarea din visele mele era un amărât de câine negru. E adevărat, avea un bot imens și colți de rechin. Părea de două ori mai mare decât dragonii meniți să mă apere, dar învățasem un șiretlic, mă trezeam cu o fracțiune de secundă înainte de a se repezi la mine și astfel îl lăsam cu buza umflată. A renunțat la un moment dat, înfometat pesemne.

“Nu m-aș hazarda să refac programa școlară după gusturile adolescenților”

– Care sunt metehnele generației actuale?

– Ar fi un răspuns extrem de subiectiv și, tocmai de aceea, ușor de contrazis. Cred că fiecare generație învață din propriile greșeli, oricâtă înțelepciune a străbunilor ar avea la îndemână. Este un proces de asumare și de maturizare totodată, care consolidează calitățile și înlătură slăbiciunile inerente. Măiestria constă în a transforma așa zisele metehne în avantaje, după exemplul celebrului fotbalist Garincha, supranumit „Diavolul șchiop”, cel care a câștigat două Cupe Mondiale cu Brazilia având serioase probleme la coloană și un picior mai scurt cu 5 centimetri.

– Dacă ar fi să refaci programa școlară la Limba și literatura română ca să fie pe gustul, chipul și asemănarea adolescenților de acum, care ar fi autorii cărora le-ai da o pauză și i-ai așeza pe raft și pe cine ai include în manuale?

– Nu m-aș hazarda să refac programa școlară după gusturile adolescenților. Vorbim despre caractere în formare, ori tocmai o listă solidă de autori consacrați, a căror măiestrie i-a inclus aproape de la sine în grupul select al celor meniți să inspire și să îndrume generațiile următoare, este garanția unei educații echilibrate. Dacă aș fantaza puțin, plecând de la ceea ce observ în jur, aș spune că Slavici, Negruzzi, poate chiar Sadoveanu, și-ar putea face deja bagajele, nu prea văd elevi care să-i mai citească de bună voie. Poate că proza scurtă contemporană ar merita un loc pe raft și aici mă gândesc în special la Răzvan Petrescu. Sau, de ce nu, romanele lui Marin Mălaicu-Hondrari, atât de bine ancorate în realitatea noastră.

“Dragostea poate fi oarbă, iubirea niciodată”

– Care este personajul cu care rezonezi cel mai mult?

– De-a lungul timpului, am fost pe rând d’Artagnan, Lancelot du Lac, mai târziu Inginerul din Prins al lui Petru Popescu (trăiam un fel de moarte lentă cu toții, pe atunci), Michel din Clar de femeie (vocația mea de salvator al sufletelor rătăcite s-a activat instantaneu), autoironic, cumva, Alex din Complexul lui Portnoy (back to life, dude!) și, mult mai târziu, pluriautorul de epistole niciodată trimise, din Timpul îmbătrânește în pripă al lui Antonio Tabucchi. Cel mai bine însă mă recunosc în câteva dintre personajele mele, care înglobează și părți din adevăratul eu, nedezvăluit în alte condiții.

– În ce măsură crezi că dragostea este, așa cum se spune, oarbă?

– Dragostea, poate, iubirea niciodată! Vezi tu, polivalența unor cuvinte din minunata limbă română poate crea de multe ori confuzii. A te îndrăgosti presupune o acțiune, pe când a iubi descrie o stare. Iubirea este prezență, există de sine stătătoare, nu solicită nimic. Uneori nici măcar nu are nevoie de răspuns, poate fi pentru tot și toate. Când te îndrăgostești, se activează automat o dorință, aceea de a rezona cu celălalt, și cu cât dorința este mai puternică, cu atât ești mai orb în fața realității. Cred că ne putem îndrăgosti de mai multe ori într-o viață, pe când de iubit, iubim o singură dată.

– Dacă ar trebui să îți iei soția și să vă mutați pentru 5 ani în trecut, ce locație și ce perioadă din istoria omenirii ai alege?

– Dacă ar hotărî ea, în mod singur m-aș trezi în Parisul interbelic, gustând din plin frenezia acelor Les années folles, când oamenii redescoperiseră plăcerea de a trăi, umbrită multă vreme de un război nimicitor. Deși, cred că este vorba de nostalgia indusă de fotografiile rămase din epocă, în care doamne elegante trag cu nesaț din port-țigarete ivoar, așezate lasciv pe brațul câte unui fotoliu stil, într-un interior somptuos. După mine, ne-am duce foarte mult în trecut, pe vremea Lemuriei, când oamenii încă trăiau în armonie cu tot ce înseamnă viață, onorând divinitatea din ei.

– De-a lungul vieții, ni se întâmplă să aflăm istorii și povești de familie la care nu ne-am fi așteptat niciodată. Care este, în cazul tău, o astfel de poveste?

– Povestea de iubire dintre bunicii mei este un bun exemplu. Bunicul, fiind de altă religie, nu avea nicio șansă de a primi acceptul părinților fetei de care era îndrăgostit. Așa că, de comun acord cu viitoarea mireasă, a „răpit-o” într-o noapte și a adus-o în casa părintească, ceea ce a constituit un motiv de mare dezonoare pentru familia ei, dezonoare ce nu putea fi răscumpărată decât prin cununia celor doi. Exista însă un mare impediment, acela al credințelor religioase diferite, așa că bunicul a pus piciorul în prag și, în ciuda opoziției propriei familii, care a amenințat că îl dezmoștenește, a acceptat să fie botezat în religia ortodoxă. Faptul că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, așa cum spune și povestea, întărește ideea că iubirea adevărată este singura cale spre împlinire.

– Ești fan BVB Dortmund și Jurgen Klopp. Care a fost momentul când te-ai simțit inspirat să scrii ceva după ce ai vizionat un meci de fotbal?

– Culmea este că momentele de satisfacție, ca urmare a unui rezultat dorit cu ardoare, nu mă îndeamnă la scris, ci mai degrabă la o bere rece, cinstind astfel în manieră populară succesul echipei preferate. În schimb, nu de puține ori, am simțit imboldul de a scrie un soi de pamflet, după câte o înfrângere rușinoasă. M-am abținut de fiecare dată, cred că este teritoriul cronicarilor sportivi, care pot diseca în mod profesionist fenomenul, punând degetul pe rană. Poate să fi scăpat câteva vorbe printre dinți, nu zic nu!

– Cum e Doru Preda când urmărește un meci de fotbal cu sufletul la gură?

– Destul de analitic, mai ales în anii din urmă. Pasiune controlată, aș putea spune. Iau în calcul multe variante, am așteptări limitate, accept ceea ce este evident. Nu înseamnă că nu mă enervez puțin când Marco Reus ratează de la doi metri cu poarta goală.

“Nu cred în fatalitate”

– Cât la sută din destin ne este dat și cât la sută ni-l facem noi?

– Am un răspuns ferm la ambele întrebări – 100%. Vechii indieni vorbeau despre karma și dharma, despre soartă și împlinirea ei. Nu cred în fatalitate, destinul este un itinerariu pe care îl putem parcurge în nenumărate feluri, inclusiv fugind din calea lui. Diferența o fac alegerile noastre, aici nu-i vorba de alegeri bune sau proaste, ci de nivelul la care ne asumăm gândurile și faptele unei vieți. Pentru cei care cred că a sta deoparte este o soluție, am o veste proastă: a nu te implica este tot o decizie. Și a nu te implica în propriul destin înseamnă tocmai a lăsa acea așa zisă fatalitate să funcționeze, ea fiind doar o expresie a fricii de a afla cine suntem cu adevărat.

– Te-ai mutat recent din București în Brasov, dar capitala are un loc aparte în sufletul tău. La ce îți zboară gândul când, vrând să dai o fugă la București, te trezești prins în trafic, pe Valea Prahovei?

– Aici voi face o fentă a la Messi. Călătoresc numai cu trenul, sunt două ore și ceva în care stau comod într-un fotoliu, citesc și ascult muzică la căști, uneori răsfoiesc net-ul, fotografiez munții decupați pe cerul senin. Se poate și așa, dacă nu te cramponezi de obiceiuri nefolositoare.

– Cum ai defini publicul căruia i te adresezi?

– Eterogen. Îmi doresc un astfel de public, îmi place să primesc feedback-uri din partea unor oameni cu profesii și educație dintre cele mai diverse, nu o dată am fost surprins de felul absolut original în care a fost perceput câte un text din volumul meu. Nu am un cititor ideal, asta ar restrânge foarte mult aria celor cărora mă adresez. Tot ce îmi doresc este ca cititorul să fie deschis, să lase povestea să se desfășoare până la capăt și abia apoi să tragă eventualele concluzii. Și mai cred că cititorii mei sunt destul de inteligenți încât să nu fie nevoie de explicații.

– Dacă ai putea călători în viitor, ce ți-ar fi frică să descoperi?

– Ne întoarcem la frici? După cum am spus, nu mă tem de nimic în mod special, cu atât mai puțin când vorbim despre viitor. În ciuda multor presupuneri sumbre, cred că viitorul va însemna o lume mai bună, spre care acel nucleu luminos al umanității tinde și unde vor fi atrași tot mai mulți dintre noi. Știu că sunt un optimist incurabil, dar nu degeaba m-am născut sub zodia Săgetătorului, este un destin asumat în întregime, cu toate sincopele apărute pe parcurs. Mi-ar plăcea să ne întâlnim cu toții acolo, pe o plajă exotică, scăldată de soarele aflat la apus și să ne zâmbim unii altora. Cred că ar fi de ajuns pentru a ne recunoaște.


...

niciun comentariu

Lasă un comentariu