Sărbătoarea Nașterii Pruncului Isus este, poate, cel mai important moment din an, când familiile se adună în casa părintească și, împreună, încearcă să aducă din trecut gustul Crăciunului de altădată. Odată cu trecerea timpului și cu înnoirea generațiilor, tradițiile rămân închise într-un fel de lădoi peste care timpul așază straturi groase de uitare. Ar fi păcat să constatăm acest fapt și să nu facem ceva pentru a descoperi comorile ascunse ale obiceiurilor practicate în vechime, prin satele românești. Nu știm până când și sub ce formă se vor mai practica vechile tradiții, dar, măcar de dragul amintirii, să urnim zăvoarele ruginite și lăsăm să pătrundă în prezent autenticul care oferă identitate unui loc. De aici, și ideea de a aduce în fața cititorilor aceste rânduri. Încă de la început, doresc să menționez că toate informațiile despre obiceiurile din Bobota, prezentate în acest material, au fost culese de cercetătorul Marin Pop și așezate în paginile „Monografiei familiei Coposu – între istorie și memorie”. Pentru savoarea dată de oralitatea mesajului, voi păstra fragmente ale interviului pe care doamna Flavia Coposu i l-a acordat istoricului Marin Pop, interviu care surprinde obiceiurile specifice localității sălăjene, Bobota, și modul în care familia Coposu trăia sărbătorile de iarnă.

Pregătirile de Crăciun, păstrate cu sfințenie în casa familiei Coposu

Încă de la începutul Postului, adulții și copiii se pregăteau sufletește și trupește pentru a întâmpina marea sărbătoare, așa cum îi șade bine unui creștin. Familia Coposu avea generații întregi de înaintași slujitori ai altarului, prin urmare, praznicul Nașterii Mântuitorului era sărbătorit într-un nucleu de pietate și credință. Părinții posteau, iar copiii învățau cât mai multe colinde. Moșul trebuia „întâmpinat cu dovezi de cumințenie, ascultare și liniște”, povestește Flavia Coposu. De obicei, colindele erau transmise celor mici de unul dintre învățătorii locului, „care controla exactitatea cântecului și elimina falsetele, care îl supărau foarte tare pe Moș Crăciun”. Copiii preotului Coposu plecau și ei la colindat. „Plecam și noi să colindăm. Aveam sanie, bineînțeles, și plecam un grup”. La pregătirea mesei de Crăciun participau și copiii care aveau rolul de a gusta preparatele pe care adulții nu le puteau gusta pentru că țineau post. „Tot satul mirosea a cozonaci și sarmale”, își amintește doamna Flavia.

După obiceiul strămoșesc, colinda începea de la casa preotului

În seara de Ajun, de pe la ora 16 până la lăsarea întunericului, casa preotului Valentin Coposu era colindată de copii, „la care trebuia să le dai mere și nuci”. Colindul lor era „Coborât-o, coborât!/Florile dalbe”. Mai apoi, urmau preșcolarii care primeau colac, nucă și mere, pe care le puneau într-o străițuță; „Nu se dădeau bani la colindat”. În seara de Ajun, era obiceiul ca tot satul să meargă la slujbă, după care, se mergea cu colinda. „La fiecare rând de colindători, se începea un colac. Nu-i puteai da resturi”. După cum povestește Flavia Coposu, primii colindători la casa preotului erau sătenii care făceau parte din Senatul bisericesc. Urmau autoritățile locale, după care veneau cetele de feciori. Feciorii mergeau și pe la casele fetelor care aveau „pomișori de Crăciun. Nu-și făceau brad. Culegeau de pe câmp niște scăieți, cu tulpinițe, cu rămurele albastru-gri…așa, pe care-i culegeau vara. Culegeau pipirig. Din pipirig scoteau măduva aia și făceau floricele, fundițe colorate, cu care împodobeau lampa. Pe brăduțul ăsta agățau nuci bogate în argint și făcute micuțe plase…așa. Le agățau, și, mă rog, mergeau cu colindul și fata care era preferata băiatului din colinda respectivă îi primea și scuturau nucul și care arunca mai multe nuci jos ăla era alesul. Daʼ de obicei îl lăsa pe ăla preferat”. Tot în cadrul cetelor de feciori mai exista obiceiul ca tânărul să taie colacul, dar și fața de masă, „ca să fie energic”.

Ultimii colindători veneau pe la 5 dimineața. „Veneau țiganii din Derșida… nu știu câta iurtă. La ăia li se dădea mâncare și carne și pâine. Aveau acordeon și flașnetă și cântau și răcneau. Aveau o colindă: «La Făgădăul Evii/Beu și voinicii țării/Tăt își beu și-și molătesc/Și pe Eva o pețesc». Ăștia erau de groază…țiganii […] Li se dădea picior de porc, sarmale, bani…orice. Și plecau cu straița. Doamne, doamne. Și cu asta se încheia colindul”.

În prima zi de Crăciun, liturghia se făcea mai târziu, fiindcă se făcea în Ajun la 12 noapte și oamenii se odihneau după colindat.

Din casă-n casă, cu hegheduşul, corinda şi ceteraşii

În satele din Sălaj, umblatul cu colinda este un obicei care se practică an de an, în ajunul Crăciunului. Fiecare gazdă își pregătește bucate alese pentru a-i servi pe colindători așa cum se cuvine. Tradițiile, însă, diferă de la sat la sat, deşi toate au în comun această practică de a merge și a vesti nașterea Mântuitorului. Un prim obicei care diferă în satele sălăjene este perioada din zi la care se începe colindatul. Dacă în unele sate se merge ziua la colindat, într-altele se merge noaptea.

Corinda – danţul la care se prind tineri şi bătrâni deopotrivă

În satul Iaz, se umblă ziua la colindat. Feciorii satului pornesc cu colinda de la casa preotului și cutreieră tot satul, adunând bani de la fiecare casă. Cu banii adunați se organizează, în a doua și a treia zi de Crăciun, Corinda, un fel de horă, la care participă atât tineri, cât și bătrâni. Acest danț, cum i se mai spune, se desfășoară la Căminul Cultural din sat, unde din banii strânși se invită o formație de muzică populară. Tot ziua se duc și copiii satului cu Viflaimul și cu Steaua, iar fetele se duc să colinde din casă în casă nașterea Pruncului Isus, după cum ne-a împărtășit un fiu al satului.

Ceteraşii iau fetele de măritat la dans

În satul Valcău de Jos, se merge noaptea la colindat. Băieții mici merg cu Steaua, băieții mai mari merg cu Viflaimul, iar feciorii de însurat își angajează lăutari și merg împreună la toate casele. Tradiția în sat spune că fetele mari, fetele de măritat, stau acasă și așteaptă colindătorii, iar fetele mici se duc la colindat. În casele unde există fete de măritat, ceterașii le iau la dans. Obiceiul este ca în prima zi să se stea acasă, iar în a doua și a treia zi de Crăciun să se facă colinda satului. Această colindă a satului se ține la Căminul Cultural din sat, unde participă atât cei mici, cât și cei mari, pentru a cânta, a dansa și a se bucura împreună.

Veseli’ti gazdă?

În satul Bădăcin, copiii pornesc la colindat odată cu lăsarea întunericului, iar tinerii mai târziu. Colinda lor este răsplătită cu mâncare și coptături. Ei colindă toată noaptea, până dimineața, iar dacă nu reușesc să ajungă la toate casele, continuă în Ziua de Crăciun, după ce participă la Sfânta Liturghie, unde vor colinda întregii comunități. Obiceiul este ca la intrarea în casele oamenilor, colindătorii să întrebe “Veseli’ti gazdă?”, iar gazda să răspundă “Veseli”. La ieșire, se colindă “Trei păstori se întâlniră”. Fetele de măritat pregătesc colaci împletiți pe care îi oferă feciorilor care vin să colinde. Ele însoțesc grupul de colindători doar în vecini, după care se întorc repede acasă pentru a primi alți colindători. Copiii mai mici se duc cu Steaua și cu Viflaimul. Un alt obicei în Bădăcin este teatrul religios popular, la care participă săteni care interpretează anumite personaje, după cum ne relatează Monografia satului, semnată de preotul Greco-Catolic Cristian Borz.

Din casă-n casă cu hegheduşul

În satul Drighiu, cei care merg la colindat sunt feciorii satului. Ei își aleg doi conducători care sunt respectați de întregul grup și un muzician numit hegheduș, care cântă la vioară. Încep colindatul seara, și pornesc de la biserică intrând apoi în fiecare casă pentru a vesti bucuria nașterii lui Isus. Colindătorii poartă pe cap clopuri din carton pe care sunt agățate panglici colorate, iar unul dintre ei poartă o bisericuță din carton pe care sunt lipite iconițe. Obiceiul este să se colinde în curte, iar în casă fata îmbie feciorii cu colaci, după care este jucată de aceștia după zisu’ heghedușului. Copiii mici, până la vârsta de 9 ani, umblă cu Steaua în grupuri de câte trei membri. După ce au colindat afară și intră în casă, ei cântă “Cu noi este Dumnezeu”. Nouă copii cu vârste între 9 și 16 ani umblă cu Viflaimul, fiecare având un rol bine determinat și câte un nume religios, ne-a declarat fostul paroh greco-catolic, Florin Mărincean.

Cu Plugușorul, Steaua, Irozii și cu Țurca

În ajunul Crăciunului, copiii din Răstoci și Ileanda obișnuiesc să colinde în cete pe la casele gospodarilor, unde primesc colaci, nuci, mere și bani. Cei mai mici obișnuiesc să umble cu un băț, în care adună colacii, și cu traista pe umăr pentru celălalte produse. Cei mai mari  umblă  în grupuri de câte trei cu Steaua, pe care o împodobesc cât mai frumos. Tinerii umblă cu „Irozii” (o mică piesă de teatru), iar rromii umblă cu „Țurca” (asemănătoare cu capra din Muntenia și Moldova), împodobită cu țoale și betele. Ceilalți locuitori colindă de la o casă la alta. În ajunul Anului Nou se umblă cu „Plugușorul”, iar rromii merg cu „Țurca”.