DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Sălăjean în lume: Vacanță de septembrie în Puglia

La sfârșit de septembrie, Puglia – una din cele mai sudice regiuni ale Italiei (călcâiul “cizmei”, de altfel) toarce molcom în soare, ca o pisică mare, albă și leneșă, ce-și lasă blana dezmierdată de raze cu o nonșalanță elegantă. Regiunea în sine nu e printre cele mai bogate ale statului italian și poate sunt altele care o întrec și în frumusețe. Cert e, însă, că Puglia sau Apulia cum o numeau romanii, este încărcată de istorie, de o bunăstare a momentului și de un farmec al locurilor și al dialectului care încântă.

Din topul destinațiilor turistice

Pentru că am închiriat o mașină de la aeroportul din Bari, a fost relativ ușor să o străbatem în lung și în lat, vizitând atât orașele de pe țărmul Adriaticii, cât și zona colinară din interior. Drumurile nu sunt neapărat bune – în prea multe locuri peticele se țineau lanț, însă Italia are, totuși, autostrăzi, așa că e mult peste România la capitolul trafic rutier.

Ostuni, Lecce și Monopoli ascund fiecare colțuri de istorie, atât de bine păstrate încât te aștepți ca la un colț de clădire albă să dai peste o mână de soldați romani, cu ale lor scuturi măiestrit inscripționate cu nume de regiuni pe care le cunosti din cărți. Ținând linia țărmului, dar intrând și făcând cotloane și în interiorul “cizmei”, urmele Viei Traiana, vechiul drum construit de împăratul Traian pentru a lega colțurile bătrânului Imperiu Roman, te așteaptă oricând la o poveste.

La fel și Alberobello, micul sat pierdut între dealurile acoperite de mașini, sat renumit prin ale lui trulli – căsuțe cinice, albe, și toate cu acoperis tuguiat de turf. La orice oră, asezarea ce nu are mai mult de 13.000 de locuitori, mișună și e plină de turiști. Îi găsești peste tot, gata să cumpere suveniruri din micile magazine și buticuri în care au fost transformate casele, ori luând masa la vreunul din restaurantele centrale. Cumva, Alberobello mi s-a părut chiar prea turistic și mi-ar fi plăcut să îl găsesc cam cum era el cândva, când pe ulițe treceau țărani cu coșuri încărcate de măsline și nu neapărat turiști cu aparatele foto agățate la gât.

Un munte de istorie

Capitala provinciei, orașul Bari, nu iese neapărat din tipare în ceea ce privește arhitectura. Străzile se întretaie în intersecții când largi și umbrite de palmieri, când atât de înguste încât umerii se ating când două persoane dau să se strecoare una pe lângă alta. În cel de-al doilea caz, mirosurile te iau cu asalt și te impresoară toate deodată. De la ceapă prăjită, la pește proaspăt și lesie cu care bunicile italiene spală treptele și pragurile caselor. La multe uși ce stau deschise spre strada îngustă de nici doi metri stau agățate perdele cum încă mai găsești și la ușile satelor noastre. Dincolo de ele, se aud vocile familiei surprinsă în viața de zi cu zi. Făcând un salt prin istorie și trecând direct la perioada modernă, este de reținut că Bari a fost victima războiului cu arme chimice in 1943. În noaptea de 2 decembrie, 105 bombardiere nemțești au atacat portul orașului, scufundând vas după vas. Printre navele trimise pe fundul Adriaticii s-a numărat și Liberty ship John Harvey, aparținând Statelor Unite ale Americii și încărcat cu iperită (cunoscut și ca gaz mustar). Existența agentului chimic pe vas a fost ținută secretă, astfel că autoritățile britanice care controlau orașul s-au trezit puse în fața unor îmbolnăviri și decese subite, cărora neputându-le depista cauza, nu le puteau găsi nici tratament. Numărul total al victimelor nu este cunoscut cu exactitate nici măcar în prezent, unele surse dând 67 de persoane decedate în urma contaminării cu o iperită, iar altele peste o mie. O pagină de istorie neagră, sumbră și situată pe axa temporală mai aproape de noi față de perioada romană, cu care ne-am obisnuit instinctiv să asociem Italia și ale ei orașe. De prisos să spun că pentru cei interesați de episodul sus menționat Bari oferă îndeajuns de multe repere bine plasate și documentate încât să satisfacă o minte curioasă.

Plaje să-ți tragi răsuflarea

O surpriză plăcută ne-a așteptat în Trani, în sensul că, deși in top 10 al recomandărilor turistice, orașul a fost gol, liber, cu piatetele albe răsfrânte in soare. Țărmul este inalt, stânca de care se sparg valurile oferind o priveliște largă a apelor albăstrii. Tot paralel cu țărmul se găsește si vechea cetate, cu ale ei bastioane inalte. Parcuri, catedrale, un port unde velierele își înalță catargele in vânt, gelaterii și castele multe te ispitesc mereu și mereu să le încerci.

La capitolul plaje, cele două care ne-au mers la suflet au fost Lama Monachile, din Pogliano a Mare, și Cala Porta Vecchia, din Monopoli. Prima e de fapt o lagună cu ape clare de vezi fiecare piatră din adâncuri și închisă pe lateral de imenși pereți de stâncă. Sus, pe creste, au fost construite clădiri a căror fundație e chiar pe buza stâncii, ceea ce face privirea să lunece spre cer printre ferestruici mici și balcoane suspendate deasupra apei. Țărmul unde laguna se deschide spre oraș este complet pietros, cu o lățime de vreo 60 de metri, și se transformă la un moment dat într-un drum roman, pietruit și el, ce duce cu scări și pasaje până în peisajul citadin. În jur, plin de străduțe înguste, romantice foc, clădiri albe, cu pereți ce abundă de flori, și restaurante cu specific local. O plajă fericită, plina mereu de lume, dar o lume care vine si pleacă, într-o continuă miscare. Oamenii sosesc, fac baie în apa rece și cu curenți ce te trag în larg dacă nu ești atent, dar nu rămâne mult timp. Am văzut persoane venite pe plaja spre a-și petrece pauza de prânz, așezate direct pe un jerseu ori șal,  iar ideea de a coborî pe țărm pentru a sparge rutina unui job in birou mi s-a părut fantastică. Cea de-a doua plajă care ne-a fermecat, Cala Porta Vecchia, este extrem de mică și îngustă. Practic, nu are o lățime mai mare de 5-7 metri și este la baza zidurilor unei vechi cetăți. La doar 3 metri de ziduri, niște bolovani uriași, cu spinare molcoma ca niște paturi venețiene stau între tine și valuri, îndemnându-te să te așezi pe ei. Mugetul mării înspumate e la picioarele tale, iar unii stropi mai nărăvași vor ateriza cu siguranță pe pielea ta. Avantajul acestei plaje este că-ți dă umbra zidurilor cetății să te odihbesti în ea si, fiind o plajă mică, poți să te bucuri în tihnă de întâlnirea cu marea, neavând prea mulți oameni în jur.

Una peste alta, Puglia a fost frumoasă, însorită și veselă. Mirosea a soare, vin și înghețată, într-o săptămână când restul continentului – sau cel puțin unde e “acasă” – se zgribulea de frig. Ca atare, când septembrie năvălește cu ploi și puține grade în termometru, zic că e bine să o luați către sud, mereu către sud, până dați de Apulia romană și ale ei ținuturi scăldate în soare.

  • septembrie_in_puglia__1_
  • septembrie_in_puglia__5_
  • septembrie_in_puglia__9_
  • septembrie_in_puglia__6_
  • septembrie_in_puglia__2_
  • septembrie_in_puglia__13_
  • septembrie_in_puglia__3_
  • septembrie_in_puglia__4_
  • septembrie_in_puglia__7_
  • septembrie_in_puglia__8_
  • septembrie_in_puglia__11_
  • septembrie_in_puglia__12_
  • septembrie_in_puglia__14_


niciun comentariu

Lasă un comentariu