Pentru că tot a explodat subiectul francilor elveţieni în presă, aruncând cu scântei mai ceva ca artificiile din noaptea dintre ani, zic să dăm o raită în ţara din Alpi, să vedem ce fac românii odată ajunşi acolo şi cât de bine învelesc marmotele ciocolata în staniol. Câteva ponturi de călătorie şi multe alte micuţisme în care moneda elveţiană e inclusă, chiar de nu o vom aminti precis la fiecare propoziţie.

Noi pornim din nord spre sud, străbătând cu maşina una din largile autostrăzi nemţeşti şi am intrat în Elveţia pe la Basel. De acolo la Zurich nu mai e mult şi drumul poate fi străbătut lejer într-o oră jumătate, timp berechet să te zgâieşti pe geam – ca mine – şi să faci deşucheat cu mâna la fiecare copac golaş ori stâlp de telegraf. Ca un pont pentru cei pe care sufletul îi îmbie la o vacanţă de o săptămână, două în înzăpeziţii Alpi sau măcar în zona rurală, închirierea unei maşini este o idee bună. Şoselele elveţiene se întind netede ca-n palmă şi te poftesc să le încerci, ramificaţia lor excelentă asigurând accesul şi în cătunele pierdute pe culmi sub cuşme grele de omăt. Închirierea automobilului este de preferat să se facă însă în Germania sau în Italia, unde preţurile sunt mult mai convenabile, în Elveţia rămânând de achiziţionat vigneta la un preţ de circa 35 de euro. Partea bună referitor la această taxă de drum este că are o valabilitate de un an, aşa că dacă inima te ispiteşte să revii în vară sau – şi mai cool – dacă rămâi pentru o perioadă mai lungă poţi răsufla uşurat şi neaoş că „te-ai scos”.
Tot la capitolul „rutiere”, oricât te-ar tenta drumul bun să calci pedala până în podea, e bine să te abţii, fiindcă viteza maximă este de 49 km/oră în oraş, 80 km/oră drum deschis şi de doar 120 km/oră pe autostradă. În primăvara- vara anului trecut, elveţienii au pus şi de un chestionar masiv în rândul populaţiei, pentru a afla dacă se doreşte ridicarea pragului la 150 km/oră, însă oamenii din ţara ciocolatei au zis răspicat „Nu”, considerând că nu merită să-şi pună vieţile în joc pentru a câştiga un pumn de secunde.

Totul începe cu o pauză bună

În Basel merită să faci o pauză de cafea şi să încerci şi câteva praline lângă ceaşca aburindă. Îţi vei uşura buzunarul cu 10-15 euro, dar, la fel ca noi, vei putea să laşi privirea să colinde peste clădirile din piatră ale oraşului, cu ferestre înrămate colorat. Fiind iarnă, nu o să vezi bogatele tufe de muşcate atârnând de-a lungul zidurilor, dar asta nu ştirbeşte cu nimic farmecul oraşului. Cafenelele ori ceainăriile au măsuţe cu scaune scoase în stradă şi te aşteaptă cu pături de lână alb- roşii să scapi de frig. Noi luăm praline şi la pachet şi gustăm combinaţiile dulci până ajungem în Zurich. Aşezat pe malurile Limmatului, oraşul se află sub nivelul mării, iar punctul în care râul îşi varsă apele în lacul Zurich este extrem de iubit de localnici. Totul se petrece downtown, iar puzderia de oameni pe care o întâlneşti aici în orice moment al zilei te uimeşte. De la studenţi ce coboară de la universitate pentru a savura o cafea şi un covrig între cursuri, până la bunici ori cupluri care se întâlnesc pentru pauza de prânz, Zurichul e salutat cu drag de toţi. Vezi zâmbete largi şi mâini înlănţuite, iar zona urbană respiră molcom prin fiecare clădire, ca un bătrân uriaş care a văzut şi a cunoscut multe. Ne aşezăm şi noi pe malul apei şi ne ridicăm privirile în jur. Printre biserici şi catedrale vechi, străduţele urcă şi fac bucle strânse una în alta, încât uneori este nevoie să păşeşti în şir indian printre ziduri. Piatra cubică face legea, iar din ziduri se deschid larg uşi către fel de fel de magazine, încât dacă ai poftă de shopping, trebuie doar să te ţină portmoneul.

Când puşculiţa mea ia foc

Dintre brandurile locale o să vă povestesc de Freitag (vineri, cum l-am numi acasă), mai puţin cunoscut la noi, dar un „must-have” dacă lucrezi în office în vest. Genţile şi accesorile Freitag au o croială specifică, fiind realizate din copertine de camioane. Cum fiecare bucată de copertină este unică, la fel este şi fiecare produs – unic, dar şi foarte rezistent, aşa că vânzătorul îţi dă şi un bon de garanţie pentru următorii 30 de ani. Puţin funny, dar jur că geanta face suma plătită (de la 75 de euro în sus sau 40 de euro în sus o husă asortată pentru telefonul mobil), având în vedere că eu am cărat în ea de la laptop şi dosare cu acte, până la pungi cu mere verzi de la piaţă.
Un alt gen de magazine în care îmi place să intru şi să cumpăr sunt cele în care bucăţi de săpun handmade stau atât de frumos pe rafturi încât te îmbie să atingi, să miroşi, să suceşti pe toate părţile, pentru a te convinge (cel puţin în cazul meu) că ai de-a face cu un veritabil produs de îngrijire corporală şi nu cu vreo prăjitioară iamioasă, care nu doar că-ţi ia ochii, dar îţi farmecă şi inima. Intru în vreo trei astfel de magazine şi-mi îmbogăţesc geanta Freitag cu şapte săpunuri colorate şi ademenitoare. Pentru ultimul din ele, cu aromă de miere, primesc în dar o eşarfă dungată galben cu negru, iar mâinile iscusite ale vânzătoarei îmi îmbrobodesc săpunul în ea întinzându-mi-l sub forma unei albine, cu aripioare şi antene. Cu asta îmi uşurez portmoneul cu încă vreo 45 de euro, un astfel de săpun costând minim 3 euro. Dar, pfff! Nu merg la Zurich zilnic, îmi zic, cărându-mi geanta ca pe o comoară. Mai are rost să spun cât de larg îmi e zâmbetul, cât de uşori paşii când ne aflăm din nou în stradă? Iar după ce ne asigurăm că ne-am refăcut şi stocul de praline, din care să gustăm în timp ce străbatem oraşul, mă declar cu voce tare un om fericit.

Spre capătul lumii

Cu bucuria la purtător, defilând cu ea şi arătând-o ca pe un paşaport măreţ, urcăm şi pe unul din vaporaşele care te poartă până la capătul lacului Zurich, preţ de vreo 3 ore, ca să cobori apoi pe-o insulă ce aduce cu cele greceşti. Vara plimbarea este o minune menită să aline gradele din termometru, dar în anotimpul în care ne aflăm e musai să fie scoasă la înaintare şi artileria grea: căciulă, fular şi mănuşi, mai ales astea din urmă fiind de mare trebuinţă în cazul în care vreţi să vă spânzuraţi cu mâinile, ca mine, de balustrada de fier şi să va aplecaţi în afară. Ştiu, e necuviincios, periculos, ştiu că nu se face, dar la fel ca fetiţa din reclama cu biscuiţii, nu mă pot abţine. Aşa că stau uşor agăţată deasupra apelor lacului, lăsând să-mi aterizeze pe faţa deja îngheţată un fel de amestec fin de aburi şi stropi şi mă hlizesc fericită în jur. De-o parte şi alta, colinele stau îmbrăcate în sate cochete şi albe de omăt şi o voce în spatele meu ne spune că în satul ăsta locuieşte Tina Turner, în ăla de colo Michael Scummacher, în cel de vizavi roşcata din fosta Abba. Pfffff, îmi urlă iar gândurile răzvrătite în cap, în satele astea locuieşte doar Heidi într-o mie de exemplare, doar ea şi undeva spre vârf tre’ să fie musai turme de capre. Asta văd ochii mei, iar restul e de prisos, numele alea rostite ca dintr-un ghid turistic rămân undeva la periferie şi că să mă protejez şi mai bine împotriva lor mai înfulec două praline deodată.

Ciudat de normal. Şi de bine

Seara, într-unul din restaurantele din centrul Zuricului, salată, brânză şi o sticlă de vin. La masa vecină, un cuplu de gaz se ţin de mână şi totul este de-un firesc pe care mi-aş dori să îl văd acasă. La fel cum mi-aş dori ca în public, la noi, fie că suntem în sat, în oraş sau în capitala dâmboviţeană să se vorbească cu o notă mai jos. Nu zic că trebuie să şoptim, dar elveţienii au ceva aparte: vorbesc astfel încât tot ce spun să rămână între patru ochi sau în grupul strict căruia conversaţia i-a fost destinată. Tot ce este chiar şi uşor peste este considerat nu atât de prost gust, cât mai ales o lipsă de respect la adresa celor din jur. Şi mi-a plăcut. Ce e în grădina mea să rămână acolo, iar piticii mei să zburde aiuriţi pe câmpii, însă fără a-i deranja pe ceilalţi (şi, Doamne, mulţi pitici am, şi eu la fel ca oricare restul!).

Unde punem capul seara?

Cum alergătura multă face picioarele kaput, seara trebuie să te retragi undeva la căldură şi culcuşeală. În downtownul Elveţiei – cum e numit Zurichul din raţionamente de marketing şi brand – e extrem de scump să iei o cameră la hotel, dar dacă eşti isteţ şi dai o raită pe site-urile de profil cu minim o lună înainte de a ateriza pe tărâm elveţian poţi găsi preţuri accesibile, şi care să nu-ţi facă ochii să sară din cap, pentru cazare în vreun sătuc din munţi. Cam 60 de euro este preţul care trebuie plătit de o persoană/noapte într-un astfel de Gasthaus, cabana de lemn fiind în mod cert amplasată într-un decor de poveste.

Ski ca la elveţieni acasă

Şi pentru că în sfâşit am ajuns şi în Elveţia rurală, iubitorii de ski pot încerca pârtiile alpine achiziţionând un voucher de-o zi cu aproximativ 50 de euro (60 franci elveţieni). Pârtiile sunt deschise între 8:00-17.30 după-amiaza, dar cum seara dă târcoale mai iute în munţi, este bine să luaţi asta în calcul şi să fiţi deja jos cel târziu la ora 17. Pentru cei care preferă să sară peste partea de restaurant şi să cumpere de toţi banii vouchere pentru sporturi de iarnă, aprovizionarea cu alimente se poate face în supermarketurile Coop. Mie îmi sună familiar, a cooperativă sătească unde mă trimitea bunica să iau pâine şi orez „pocălit în popteruş mnierâu” de 3 lei. De-aia poate mă împac şi cu platoul lor rece de 8 euro/persoana, unde pot mânca „din brişcă” brânzeturi, mezeluri şi un pumn zdravăn de zarzavaturi.

Adieu! Auf Wiedersehen! Goodbye!

De toate, pentru toţi, dar în franci elveţieni. În ţara asta alpină, marmota face ce face şi ştie să-şi vândă ciocolăţile oricui, pentru că şi adult de-i fi, de-ăla care exclamă „Scump, doamnă, scump!” tot nu te abţii să guşti măcar o dată din bunătăţuri. Cam aşa e Elveţia, dulce şi scumpă ca şi ciocolata. De-asta unii români care lucrează aici (da, se poate, cuminte şi cu acte în regulă) preferă să locuiască peste graniţă, în Germania, Italia sau Franţa. Dar despre asta, într-o altă poveste, cu altă culoare, gust şi miros…