Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

Rupți de lume. În Călin, cătunul vrăjitorului Hexan. A unsprezecea tabără SPS

E un loc care pare rupt din poveste, și nu doar datorită drumului neamenajat și nu foarte ușor de urcat cu mașina care duce într-acolo, pe platoul Călin, ca și cum te-ar duce departe de lume. Acolo unde cele câteva case, așezate pe ici, pe colo, parcă contopindu-se cu natura din jur, sînt ca o definițe la vedere a ceea ce înseamnă cătun. O așezare mică, departe (chiar dacă uneori aproape) de lumea cu multe case și mulți oameni. Aici, în cătunul Călin de pe platoul de pe culmea dealului, timpul e în vacanță, iar senzația pe care o ai atunci când ajungi acolo e aceea cum că ești rupt de lume, rupt de timp, și doar clipa de față contează.

Acuma, știam despre povestea vrăjitorului din Călin, dar nu de asta am ajuns acolo, ci pentru că voiam să punem tabăra într-un loc special din Sălaj, pentru încă una din taberele SPS. Însă odată ajunși acolo, sentimentul acela al intrării într-o lume aparte a fost aproape palpabil, calmul naturii, cele câteva vaci păscând fără nicio treabă, plus doi căluți (care au fost lângă noi mai tot timpul) au creat un iz de poveste pe care doar lumea copilăriei îl mai păstrează. Nu, nu copilăria computerizată din zilele ăstea unde copiii nu mai sînt copii, adolescenții nu mai sînt adolescenți, tinerii nu mai sînt tineri, toți purtându-se ca și cum ar face parte dintr-o turmă de ”manageri”, fiecare vrând să fie mai important decât celălalt, și, ca atare, pierzându-și tot timpul lucrând la imaginea proprie, una plină de importanță.

Aici, în cătunul Călin, povestea există încă. E la vedere.

Șerpuind prin Preoteasa, până sus, pe platou

Știam pe unde e cătunul ăsta Călin, dar cum pe hartă nu e niciun drum care să ducă într-acolo, am oprit înainte să intrăm în Preoteasa (sat frumos) și am întrebat o localnică, prima pe care am întâlnit-o în drumul nostru:

– Săru’mâna! Pe unde ajungem în Preoteasa și, apoi, în Călin, în cătun?

– Ce fel?, ne întreabă femeia, surprinsă, aranjându-și baticul pe cap.

– Vrem să ajungem în cătunul Călin. Pe unde trebuie să mergem?, nu mă las, rostind cuvintele mai rar, cu capul scos pe geamul mașinii.

– Api, aci îi Preoteasa, deja. Da la cine iți vre să mereți în Călin?

– Aa, la nimeni anume, doar așa, vrem să ajungem acolo să vedem locul.

Acuma ce era să-i spunem, că vrem să dormim la noapte acolo, în cort? Și așa se uita intrigată la noi.

– No, api, cu mașina aiasta vreți voi să mereți?, se uită femeia printre gene la Loganul pe post de sediu de redacție mobil. No, api atuncea puteți mere ia p-aci, mai de-a dreptu, da-i mai la deal. Așe că mai bine mereți voi tăt roată, tăt înainte d-acilea. Treceți un pod. Api înc-un pod. Vedeți numa că-i îngust. Api, după aia, tăt la deal, dacă vă ține motoru, și iți videa voi când o să ajungeți. No, dară.

I-am mulțumit femeii și am luat-o pe unde ne-a îndrumat, adică tot roată. Am trecut peste cele două poduri, am mai luat niște curbe, parcă la nimereală, apoi, după ce am trecut de ultima casă din sat, drumul a început să urce tot mai abrupt către locul unde voiam să ajungem. Am oprit de câteva ori și am luat-o înainte, pe jos, în recunoaștere. Nu de alta, dar după aventura off-road de acum câteva zile, am zis că mai bine să știu ce ne așteaptă. Drumul, deși abrupt, și în unele locuri rupt de-a binelea, nu părea foarte greu de parcurs. Așa, uscat. Dacă vine ploaia, însă, și se face noroi, e altă poveste (așa cum aveam să aflăm de la Filip, un localnic pe care l-am întâlnit acolo).

Ne-am oprit de multe ori să adimrăm peisajul care se contura în spatele nostru, pe măsură ce urcam. Apoi, dintr-odată, am ajuns la o pășune și ne-am zis: ”gata, ăsta e locul unde punem tabăra, tu vezi ce frumos e?”. Convinși că acolo o să rămânem peste noapte, am dat o raită prin locul ăla frumos, apoi, pentru că ceva mai sus se auzea o talangă, semn că sînt niște vaci acolo care pasc, ne-am zis să urcă să vedem despre ce e vorba, apoi ne întoarcem, că nu are cum fi mai frumos ca aici.

Și am ajuns în cătun. Am oprit mașina, am ieșit afară și am rămas tăcuți, privind în jur. ”Parcă ești într-o poveste aici…”, au fost primele cuvinte pe care le-am rostit, iar frumusețea aceea caldă, calmă, așezată a locului ăsta din vârf de deal ne-a învăluit de-a dreptul. Da, poate părea oarecum patetic toată treaba asta cu învăluitul, dar acolo, sus, în locul ăsta în care timpul nu mai numără filele din calendar, poți să simți frumusețea din jur.

Călin, cătunul vrăjitorului Hexan

Ne-am luat bagajele și am plecat să găsim un loc în care să instalăm cortul, loc pe care l-am găsit repede, la câteva sute de metri de unde am parcat mașina, lângă o ditamai bucată dintr-un trunchi de copac.

Acuma, instalarea cortului s-a făcut, la fel ca multe alte dăți, cu toate pânzele sus, furtuna care se apropia trimițându-și vântul în recunoaștere. Normal, ne-a găsit pe noi acolo, lângă un mesteacăn, cu prelata de la cort pe post de pânză de corabie.

”Vezi, iar e ploaia cu noi. Deja face parte din taberele SPS”, îmi spune Gina, dar nu cu îngrijorare, ci râzând. Și așa și e, în fiecare din cele unsprezece tabere a plouat, măcar într-una din zile. Dar ploaia are și ea ceva magic, iar când își mai aprinde și curcubeele în jurul  nostru, ce poți să mai zici? O primești ca pe un vechi prieten.

Și ne-am luat prietena, adică ploaia cea cu soare, și am plecat să descoperim locurile, cu tot cu curcubeele de deasupra. Magie, nu alta, și sus, și în jurul nostru.

Pe Filip, un om de-al locului, l-am întâlnit pe când ieșea din curtea unei case părăsite, și ne-am oprit la o poveste. Lungă. Și presărată cu pomițe negre dulci și cireșe negre și mai dulci, pe care le-am găsit în curtea casei părăsite. Cireșe negre pe vremea asta, așa de târziu? Da, și ce bune au fost. Atâta tot că și cireșele și pomițele ne-au colorat într-un negru-roșiatic și mâinile și fața. Dar mai contează?

Oricum, întâlnirea cu Filip ne-a dat ocazia să aflăm câte ceva despre vrăjitorul din Călin, cunoscut în Sălaj, Cluj și Bihor, cele trei județe care se învecinează în acea zonă. Însă, dat fiind drumul pe care trebuie să-l urci ca să ajungi acolo, l-am întrebat:

– Și, când vine iarna, cum ajung oamenii aici, că la ce drum greu e de urcat…?

– Vrei vă zic cum se ajunge aici?, ne întreabă, la rândul lui, cu un aer șugubăț, Filip. Păi, cu lanțuri. Și când îi zăpadă și când îi noroi. Îți pui lanțuri.

”Hmmm, și de când tot vreau să-mi iau lanțuri la mașină, și numa’ nu-mi iau”, mi-a trecut imediat prin minte, gândindu-mă la situația în care o să am nevoie de ele, dar n-o să le am. Lasă, că n-o să se întâmple prea curând să am nevoie de lanțuri, m-am liniștit, apoi l-am descusut pe Filip despre vrăjitor.

– Acuma, io l-am cunoscut pe vrăjitor. Acuma nu mai îi, că o murit de 15, 20 de ani. Cred că. No. Și-apoi Hexan, că așe l-o chemat, era cunoscut de lume. Și tăt timpul era lume la el, de zici că era coadă la pâine ori la apă ori ceva… Câteodată, se mai enerva, că era dintr-o bucată, și suduia. Și când mai intra câte o femeie de p-aci la el, păstă coadă, oamenii se enervau și strigau la ea. D-apăi odată îl auzeai pă vrăjitor că strigă la ăia și le zice că femeia o venit pentru altceva, că-i de-a locului. Vrăjitoru ista, ce să zic? Știa lucruri pă care nu avea de unde să le știe, că nu te cunoștea, și îți zicea ce și cum, de una, de alta. La unii le-o zis, la alții nu… Care cum. Da la care-i zicea, așe era. Omu ăsta o avut o carte. Pravilă, se numește.

– Pravilă?, se aude vocea Ginei curioasă. Și citea din ea?

– Api, cum să-ți spui, îi răspunde Filip, nu știu dacă o deschidea, că nu l-am prins așe. Da o vinit ăia de la securitate și i-or confiscat-o.  Da cred că o fi reținut din carte, probabil după fenotip, habar n-am, da’ la cei mai mulți le spunea. No, dară, da haidați să mâncați niște pomiță. Că-s i-aci, în curte. Și-s și cireșe, din ălea negre, dulci tare.

Cum să refuzi așa ceva? Am intrat în curtea casei părăsite, dar, până să apucăm să ne înfruptăm, omul, dând din cap, ne-a spus:

– În cătun, da și-n sat, ca la casa asta, o crescut și șapte prunci. Atunci să făceau prunci, nu ca ș-acuma. Am făcut patru clase aci, în cătun. Am prins 15, din clasa a-ntâia, până-ntr-a patra. Acuma,  22 o fost anu ăsta în clasa cinci-opt. Asta-i natalitatea…

Ne-am despărțit de omul nostru după mai mult de jumătate de oră, că avea și el treabă. Și după ce a plecat au rămas cuvintele lui domoale, așezate, și sentimentul ăla de prietenie necondiționată, de bunătate cu cei ”străini” pe care doar puțini o mai au, acei puțini oameni adevărați, acei puțini țărani adevărați, pentru care a fi bun, a fi deschis pentru oricine îi trece pragul, al casei ori al locului unde locuiește, e un mod de viață. Și atât cât mai sînt, trebuie să-i prețuim. După ce o să dispară oamenii ăștia faini…

Furtună, curcubee, noapte înstelată

Acuma ce furtună e aia care numa’ se face că vine? Asta, furtuna care ne-a luat în primire încă de când am ajuns în cătun, și-a luat treaba în serios și a trimis ploaie torențială și fulgere peste noi, și până să ajungem undeva unde să ne putem adăposti, am fost leoarcă. Leoarcă-zâmbind, mai bine spus. Și când în jur au început să apară curcubee, zâmbetul s-a luat la întrecere cu ele. Și-apoi, ploaia e, deja, prieten vechi.

Vorbim mult, despre multe, de fiecare dată înainte să vină noaptea. De data asta subiectul a fost legat de ”explorator și expediționar”. Adică, în ultima vreme, toți sînt exploratori. Toți merg în expediție. Azi, a explora înseamnă a face niște fotografii din mașină, ori făcând câțiva pași pe lângă mașină. A merge în expediție înseamnă a-ți pune fundu în mașină și a merge pe drumul principal, de la o localitate la alta, chiar dacă asta înseamnă mulți kilometri. Numai că așa, pe principiul ăsta – dacă mergi mult cu mașina, ești, clar, în expediție, orice român care merge cu mașina în Spania ori Franța ori Portugalia, la muncă, e, de la sine înțeles, un expediționar. Așa-i că parcă nu-i în regulă toată treaba asta? Chiar și doar din respect pentru adevărații expediționari, adevărații exploratori – David Attenborough, Ed Stafford, Jacque Cousteau, Ranulph Fiennes, Marco Polo, Emil Racoviţă ori Iuliu Popper -, ca să amintesc câțiva din cei mari. Ori din respect pentru cei care merg în locuri greu de ajuns (chiar și cu mașina, de exemplu în Munții Anzi ori la Polul Nord), cei care fac eforturi mari ca să ajungă în acele locuri, dormind sub cerul liber, fiind în mijlocul naturii, fiind ei înșiși una cu aventura, pe jos sau pe bicicletă. Și din respect pentru ei, nu doar că ar trebui să se lase cuvintele mari deoparte, dar măcar să nu se mai facă asemănări cu oameni care au făcut istorie în a explora lumea ori în a merge în expediție. În ălea adevărate. Să mergi pe drumul principal (chiar și în locuri cu nume exotice) nu te face expediționar. Doar un excursionist. E drept, unul cu aspirații de expediționar, dar, totuși, un excursionist. Însă oamenilor le plac cuvintele pompoase, cuvintele mari, și, ca atare, în fuga după crearea propriei imagini, dacă au un aparat de fotografiat și ies din oraș, clar, toți sînt exploratori. Toți sînt expediționari.

M-am oprit destul de repede din logoreea care m-a cuprins, iar noaptea s-a lăsat, pe nesimțite, peste noi, așa că ne-am pus la somn. Ori așa am crezut. Iar asta, pentru că a trebuit să ies afară. Și când am ridicat ochii spre cer, am exclamat în liniștea nopții:  ”Oooo, ce de stele! Ce cer minunat!”.  Și am rămas afară, cu ochii la stele multă vreme, până când frigul ne-a bătut pe umăr, prietenește: ”Alo, ăștia din tabără, nu credeți că ar cam fi timpul să vă puneți la somn? Că aș ”frigui” și io liniștit, că până dimineață tre’ să-mi fac damblaua. Că, după aia, vine soarele, și nu mai am loc de el”.

Locul ăsta de poveste

l-am lăsat cu greu în urmă a doua zi, atunci când ploaia, făcându-și simțită prezența (și știam deja ce ar însemna să coborâm prin noroi pantele abrupte), ne-a făcut să strângem tabăra mai repede decât am fi vrut. Mai ales că nu am fost să explorăm împrejurimile atât cât am fi vrut.

Și am coborât de acolo încet, încercând să mai păstrăm legătura cu locul ăsta minunat cât mai mult. Și a fost pentru prima dată când, odată ajunși acasă, am avut sentimentul că ne-am întors mult prea repede, că ar fi trebuit să mai stăm. Și ne-am promis că o să ne întoarcem. Nu contează când, mai ales că mai avem multe tabere în față, multe locuri de descoperit, multe aventuri de trăit. Într-una din zile, o să ne întoarcem. Asta dacă nu cumva o să găsim un loc și mai frumos. În Sălaj, în România sau oriunde în lume.

  • catun_calin_salaj_tabara11sps__27_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__15_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__16_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__10_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__14_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__2_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__3_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__23_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__51_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__30_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__8_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__1_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__4_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__6_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__7_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__9_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__10_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__11_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__12_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__13_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__17_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__18_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__19_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__20_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__21_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__22_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__24_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__25_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__26_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__28_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__29_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__31_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__32_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__33_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__34_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__35_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__36_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__37_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__38_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__39_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__40_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__41_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__42_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__43_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__44_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__45_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__47_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__48_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__49_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__50_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__53_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__54_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__55_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__56_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__57_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__58_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__59_
  • catun_calin_salaj_tabara11sps__60_

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*