DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Ridicată pe Valea lui Țucu-te, Biserica de lemn cu două hramuri din Păușa e una dintre cele mai frumoase biserici de lemn din Sălaj. ”Popa de suflet al lui tata”

”Cred că-i cea mai frumoasă biserică de lemn pe care am văzut-o, până acum, în Sălaj”. Cu impresia asta am plecat de acolo, către seară, din Păușa. E adevărat, am mai zis asta de vreo câteva ori, după ce am vizitat și alte bisericuțe, și de fiecare dată mi-am zis că, gata, deja am văzut ce e de văzut la construcțiile ăstea de lemn din satele sălăjene, și nu mai are ce să mă surprindă. Aici, însă, la Păușa, impresia asta, cum că asta e cea mai frumoasă bisericuță, mi s-a așezat nu doar pe retină, ci a fost un sentiment care m-a cuprins cu totul, încă de când am dat cu ochii de pictura exterioară, cea mai bine păstrată, cea cu păsările (pentru că mai sunt și altele, cum ar fi cea cu Sf. Nicolae care-i salvează pe corăbieri). Ulterior, am aflat de la părintele Ovidiu Pop că păsările acelea sunt corbi, care îl hrănesc pe Sf. Ilie în perioada secetei, însă la prima vedere, păsările ăstea (și chiar nu contau ce fel de păsări sunt) mi-au captat atenția și mi-au zgândărit imaginația prin simpla lor prezență în pictura de pe perete: ”Oare ce fac păsările ălea, de ce zboară înspre omul acela, ce înseamnă asta?”.

De ce cea mai frumoasă?

Poate datorită picturii exterioare cu păsările, ori celor interioare, bine păstrate, ori elementelor arhitecturale, brâurilor deosebite care împodobesc ușa interioară a bisericii, ori poate pentru că e singura biserică de lemn care are autoportretul pictorului Ioan Pop din Unguraș (azi, Românași), cel care a pictat mai multe biserici de lemn din Sălaj, ori datorită poveștilor bisericii. Oricum ar fi, am rămas cu impresia asta de ”cea mai frumoasă”.

Până să ajung să văd acele picturi exterioare, în timp ce mă apropiam de biserica de lemn, părea la fel ca toate celelalte, chiar dacă pereții păreau ceva mai înalți, iar orificiile acelea rotunde din turnul înalt îi dădeau un aer de poveste.

Ușa bisericii era închisă, la fel cum a fost de fiecare dată când am ajuns la oricare altă bisericuță, așa că, obișnuiți cu asta, am făcut ca de obicei: ne-am pus mâinile strașină la ochi și am privit în interior prin gemulețele pereților de lemn. De data asta, însă, în timp ce scrutam semiîntunericul dinăuntru am auzit o voce: ”Dacă așteptați două minute, vin să vă deschid”. M-am dezlipit de la gemulețul din perete și m-am întors în direcția de unde venea voce, de dincolo de gard, unde părintele Ovidiu Pop (așa cum l-am cunoscut ulterior) a oprit mașina: ”Sigur că așteptăm, și mai mult dacă e nevoie, ne bucurăm că o să putem să vedem biserica și în interior”.

Picturi și povești

Întotdeauna am zis că ceea ce dă farmec unui loc, unui om, unei vieți, e povestea. Biserica de lemn din Păușa, ridicată pe Valea lui Țucu-te, așa cum i se zice Văii Agrijului, are povestea ei, pe care am ascultat-o în timp ce priveam picturile interioare, elementele arhitecturale care împodobesc pereții de lemn ori în timp ce descopeream altarul de piatră, vechi de când e și biserica, ori cărțile vechi păstrate acolo.

Legenda spune că, în 1730, înainte de a fi construită, oamenii au dus lemnul de construcție pe Dealul Cetățuie, acolo unde urma să fie construită biserica. După ce lemnele au fost duse acolo, spun bătrânii, în două rânduri lemnele au venit pe acest loc, astfel că oamenii, văzând toate astea, au hotărât să aleagă acest loc pentru a fi construită biserica.

Despre picturi sunt multe de zis, fiecare reprezentând ceva. Însă prima oară mi-au atras atenția brâurile și ornamentațiile încrustate în lemn și care care ancadramentele intrărilor, atât cea exterioară, cât și cea interioară. Acuma, e adevărat, toate bisericile de lemn au ca semn distinctiv brâul, ”frânghia” de lemn, care împobobește ancadramentele intrărilor. Însă aici, parcă e mai frumos decorat decât în alte locuri, iar ancadramentul trecerii în naos  e  împodobit cu patru ”frânghii” de lemn groase, fiecare având o arhitectură aparte, diferite unul de celălalt. Iar efectul vizual e unul pe măsură.

Picturile le-am luat pe rând: o scenă destul de puțin întâlnită în biserici, ”Împărtășirea cuvioasei Maria Egipteanca de către părintele Zosima”, ”Sfânta Macrina, sora Sf. Vasile cel Mare, cum se luptă cu  patimile”, ”Pilda celor 10 fecioare”, cinci înțelepte și cinci ”nebune” – un îndemn la priveghere -, ori autoportretul celui care a pictat biserica – Ioan Pop.

Pereții interiori sunt acoperiți în întregime de picturi, la fel și bolta, însă, de când s-a adăugat podul, iar cei tineri ajungând acolo, ”ca toți tinerii și-au scris dragostele și prieteniile”, cum spune părintele Ovidiu Pop, bolta și pereții sunt pline de scrijelituri, însă chiar dacă ar fi fost de dorit ca picturile să fi rămas intacte, și asta face parte din istoria locului, până la urmă: ” acum, când vin copiii lor, le arăt: uită, acolo-i tată-to cu mă-ta, acolo-i bunică-ta cu bunicu-to”. Acuma nu se mai întâmplă așa, ne asigură părintele.

Masa de ceremonii, unde se făceau botezuri, cununii și altele, e pictată și ea, pictura fiind foarte bine păstrată, asta și pentru că masa a fost protejată cu fețe de masă, acestea, ca toate țoalele, covoarele din biserică fiind lucrate manual de femeile din sat.

Peretele de lângă altar își păstrează și el picturile destul de bine, însă cum pe vremuri era plin de ștergare, multe ștergare, locurile lăsate de cuie, ba chiar și cuiele rămase, sunt pe tot locul.

Picturile din altar sunt păstrate mai bine, oamenii neavând acces acolo. Dar ceea ce atrage atenția e masa din piatră, așezată pe un picior tot din piatră, care are un lăcaș ascuns vederii.

”Popa de suflet al lui tata”

De câte ori ați auzit expresia ”omul sfințește locul”? Probabil de multe ori. Aici, la Păușa, expresia asta a prins viață nu doar ascultând poveștile în timp ce vizitam bisericuța, ci, mai ales, acasă la părintele Ovidiu Pop, acolo unde am stat la povești cu părintele și Angela, soția lui, timp de mai multe ore. Și toate poveștile ăstea au fost o confirmare a expresiei de care tocmai v-am zis.

Și chiar dacă poveștile au fost despre Păușa, despre oamenii locului, despre obiceiuri, în loc să pună toate astea pe prim-plan, mie mi l-au scos la lumină pe Ovidiu Pop, omul. Iar povestea construirii bisericii noi a fost ca un fel de pledoarie finală, atunci când vorbesc depre omul care sfințește locul. Nu, povestea nu a fost despre ce a făcut el, părintele, ci despre ceea ce a făcut doctorul Romitan, cel care, printr-un sprijin financiar foarte mare, a pus umărul decisiv la ridicarea bisericii de piatră din Păușa, și nu numai, ci și din Chichișa ori Romita. Despre doctorul Romitan, despre ce a făcut el pentru biserică, despre familia lui, Ovidiu Pop a vorbit cu respect, cu drag, așa cum doar oamenii sinceri o fac. Și l-am surprins, atunci când vorbea despre toate astea, cu ochii umezi. O expresie vie a emoțiilor izvorâte din sinceritate (pe cale de dispariție în lumea modernă), și privindu-l, chiar dacă voiam să-mi așez în cuvinte un fel de rezumat al omului din fața mea, n-am reușit. Mi l-a dat el, fără să știe, atunci când, zâmbind, în timp ce vorbea despre doctorul Romitan și povestea familiei lui: ”Am ținut legătura cu doctorul și copiii lui. Cel mai mic, Micuțu, cum îi spuneam eu, mi-a spus că atunci când vorbea cu mine zicea că vorbește cu «popa de suflet al lui tata»… așa zicea…”.

Popa de suflet… Nu cred că un preot, indiferent de confesiune religioasă, și-ar putea dori mai mult. Pentru că, atunci când vorbești despre credință, vorbești despre suflet. Omul ăsta, părintele Ovidiu Pop din Păușa, ne-a spus că nu contează ce credință ori ce religie ai, nu contează de ce cult religios aparții ori de ce neam ești, și că important e să ne respectăm și să ne prețuim unii pe alții.

Am stat la povești câteva ore cu el și soția lui. Și, sincer, am fost încântați să-i descoperim. Pentru că omul chiar poate să sfințească locul, indiferent de ceea ce înseamnă ”sfințire„ pentru fiecare dintre noi.

Biserica de lemn din Păușa, care poartă două hramuri,

unul de vară și unul de iarnă – ”Nașterea Maicii Domnului” și ”Sfântul Nicolae” a fost construită de preoții Teodor și Dimitrie Halmagi, în 1730, apoi, conform unei picturi bine păstrate în interiorul bisericii, a fost sfințită în 10 iulie 1800.

Planul este dreptunghiular, cu absida decroșată, poligonală, cu cinci laturi. Pereții prezintă la îmbinările absidei perechi de console, ce coboară în trepte, până la brâul median alcătuit din „frânghie” și chenare de linii frânte.

Pe ancadramentul intrării sunt sculptate  în lemn  rozete, „frânghii”, motive geometrice, semicercuri cu spițe și vrej cu ghindă. În mijlocul cadrului de sus, compoziției decorative ce susține crucea i se adaugă, de o parte și de alta, o inimă. Cel de al doilea ancadrament, al trecerii în naos, este împodobit cu chenare în „frânghie”, linii frânte și alte linii dispuse în V întors. Arcul transversal al bolții semicilindrice a naosului este străbătut de o „frânghie”, intersectată de șase suprafețe dreptunghiulare pe axul arcului, în care sunt sculptate câte o rozetă în spirală sau cu petale.

Pictura se păstrează mai bine în pronaos, în culori vii de verde și purpuriu. Pe peretele dinspre naos se află următoarea pisanie: „Nașterii s-au numit hramul ca să-l păzească tot neamul și s-au zugrăvit prin cheltuiala creștinilor pravoslavnici dintr-acest sat Păușe, în zilele înălțatului și pururea domnului împărat Franțiș … pravoslavnic arhipăstorie neunită și cinstit protopop Petrovici al Miluanului, și cinstiți preoți Halmagi Teodor, Halmagi Dimitrie. Prin mine umilul zugrav Ioan Pop din Ungurași, anul 1800, iulie 10”.

În anii 1966-1968 biserica de lemn din Păușa a fost restaurată. Acoperișul unitar și clopotnița scundă, cu doi ochi rotunzi și fleșa ascuțită, au fost refăcute, punând astfel la adăpost, pentru o perioadă de timp, prețioasa decorație sculptată și pictată.

Până în 2005, duminică de duminică și sărbătoare de sărbătoare, aici, în biserica de lemn s-au ținut slujbe, după 2005, se ține slujbă doar o dată pe an, de obicei vara.

Biserica asta, poate cea mai frumoasă din Sălaj, are nevoie de reabilitare. Urgentă, chiar. Și nu pentru că e într-o stare de deterioare gravă, ci dimpotrivă. E într-o stare bună, însă acoperișul nu mai ține mult, și tot ce adăpostește biserica în interior va fi supus degradării. Iar atunci va fi prea târziu pentru tot ce înseamnă pictură. Ori tocmai asta trebuie evitat. Însă pentru a se putea păstra biserica așa cum e, pentru a nu ajunge în situația altor biserici, aproape distruse în interior, reabilitarea e una de importanță foarte mare, care nu suportă amânare. Ca să păstrăm toptul așa cum e acum și pentru generațiile viitoare.

”Eu zic că și acum e plină de viață, nu o consider ca muzeu. Aici e locul în care intru cu drag ori de câte ori am ocazia, ori de câte ori vine cineva, vorbesc cu drag de ea. Până la urmă, noi facem parte din ea, din ea face parte din noi”, spune părintele Ovidiu Pop. Și cu asta parcă a spus totul.

  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__1_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__2_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__7_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__8_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__10_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__11_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__13_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__14_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__16_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__17_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__19_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__20_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__23_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__25_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__26_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__27_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__29_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__30_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__33_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__34_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__35_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__36_
  • biserica_de_lemn_pausa_salaj__40_



 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu