Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

Rătăcitori prin Lisabona de Jean Besson

Rătăcitori prin Lisabona de Jean Besson prezintă întâlnirea a două singurătăți, a două dureri rămase mute în urma unor despărțiri, o întâlnire ce se vrea la capăt de lume, într-un oraș port, dar care fuge cumva de ocean. Apărută la Editura Polirom în 2016, cartea te face să vezi trăirile umane la microscop, ele înscriindu-se atât de bine în ceea ce însuși autorul spunea: ”Nu renunți niciodată cu adevărat, ai nevoie să crezi că nu-i totul pierdut, te prinzi de un fir, chiar și de cel mai subțire, chiar și de cel mai fragil. Îți repeți că până la urmă celălalt se va întoarce. Îl aștepți. Te detești pentru că aștepți, dar așteptarea e mai puțin penibilă decât abandonul, decât resemnarea totală. Iată: aștepți pe cineva care nu o să se întoarcă”.

Intrigați de imobilitate

În Lisabona, Helene petrece o vacanță de aproape trei săptămâni într-o izolare de lume după suferința suferită prin pierderea soțului, mort într-un cutremur în San Francisco. În același hotel are o cameră și Mathieu, reîntors în capitala portugheză pentru a se reconecta la sentimente trăite când cunoscuse iubirea în acest oraș. Timp de două săptămâni, cei doi francezi se observă cu coada ochiului și a sufletului, acesta din urmă detectând lucrul pe care îl au în comun: inactivitatea experimentată zi de zi, apatia lucrurilor, dezinteresul față de trecerea timpului, ochi pierduți în gol, privirea fixă, privirea oarbă. Numai că exact această dublă imobilitate îi intrigă și îi face să înfiripe un dialog ciudat. După cum își spune chiar Mathieu, “I-ar plăcea să înțeleagă motivele unei astfel de lâncezeli, unei asemenea lipse de ocupație. Astăzi, pentru prima dată, îl încearcă dorința să se îndrepte spre ea. Fără îndoială, tocmai ca să o termine cu misterul ăsta ridicol”.

În locul unei abordări convenționale, cum rațiunea i-o sugerează, cuvintele lui Mathieu țâșnesc bruște, nevinovate și ciudate, cu atât mai mult cu cât vin din partea unui necunoscut absolut: “Scuze, pot să vă întreb ce faceți în Lisabona?”. Fraza îl ia prin surprindere chiar și pe el, la fel ca răspunsul primit de la femeia întinsă pe șezlong: “Îmi omor timpul. Ce altceva să faci?”.

Într-un oraș aflat la ocean, cu colinele lui molatice îmbogățite cu o arhitectură spumoasă, ce face deliciul cunoscătorului, cuvintele Helenei uimesc, trădând o lipsă de curiozitate disprețuitoare. Dar dialogul ce se înfiripă între cei doi curge într-un ritm altfel, ce se potrivește mănușă stării vraiște în care se află sufletele lor. Helene și Mathieu ajung să se dezvăluie și să își mărturisească taina suferinței și a durerii tocmai prin prisma faptului că o fac în paralel și în fața unui necunoscut, care nici nu îi judecă și nici nu trebuie să încerce să îi înțealgă. Ci doar să asculte, și atât.

În lungi plimbări pe străduțele Lisabonei, în cine târzii în localuri cu lumină difuză, ea povestește cum și-a pierdut perechea în cutremurul ce a distrus orașul San Francisco. „La fiecare sfert de oră îl sunam pe mobil și de fiecare dată dădeam de mesagerie. La început, m-am gândit: rețeaua e suprasolicitată sau deranjată. Și apoi s-a strecurat frica. Înainte refuzam să cred. Începând de atunci, a devenit plauzibil. M-a cuprins groaza și nu m-a mai lăsat“.

Nu există concurență între suferințe

În timp ce Helene povestește, Mathieu o vede și o descoperă cu ochii minții, găsind similitudini între ei. Când îi vine tacit rândul să se destăinuie, Mathieu simte că a fi părăsit de persoana iubită nu e la fel de dureros precum moartea celui drag. “Serios, nu-i nimic cu adevărat pasionant de aflat. Decât c-am fost fericit la Lisabona, altădată”. ”Și nu mai sunteți?”. ”Nu ești fericit de două ori”. Dar în timp ce el e convins că sufeința încercată de Helene e mai puternică decât a sa, ea vede lucrurile altfel. ”Știți ce cred? Există grade de suferință, dar nu concurență între suferințe”.

De-a lungul unui dialog și a unei acțiuni ce curg mereu la timpul prezent, timp de zile la rând, cartea lui Besson aduce o calmare a lucrurilor, strecurând o undă de optimism. Viața nu e împletită doar din fire mizere, triste, dureroase și insuportabile. Undeva, la un capăt de străduță, pe colina de vis a vis ori într-o capitală europeană, un necunoscut îți poate da o altă perspectivă a propriei realități. “Cuvintele acționează ca o palmă binevenită. Pentru că în sinea ei, știe că el are perfectă dreptate. Ba chiar se îngrozește să constate că apropie complezența de nefericire”.

Iubiri neprotocolare

Romanul este ușor de citit, dar în ciuda frazelor simple, sufletul uman cu trăirile lui este analizat cu precizia unei autopsii. Nimic din frământarea interioară nu scapă autorului, cititorul având parte de surprize pe care nu le-ar bănui la primele pagini. Iubiri mai puțin obișnuite și complet neprotocolare, decorul luxuriant al unui oraș solar, ocolit de ploaie, discuții telefonice în camere de hotel și doi parteneri de conversație admirabili sunt alte câteva atuuri care îndeamnă categoric la lectură.

Finalul vine deloc predictibil, nu te aștepți la el – de altfel, iubirile descrise în carte sunt total neașteptate – dar la ultimele pagini înțelegi că întâlnirea a două suferințe, a lui Helene și Mathieu, n-ar fi putut să aibă loc altundeva decât în Lisabona, că mărturisirile nu ar fi curs altundeva, că magia orașului a pus totul la cale. Enjoy!

 

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*