|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Rahel Türk-König, inițiatoarea proiectului “lostplacesofclujnapoca”: “În loc să încercăm să fim ceea ce ne dorim să fim, să învățăm să ne dorim să fim ceea ce suntem”

Când o asculți pe Rahel  Türk-König te încearcă nu doar o stare de liniște deplină, ci și revelația că ai dat peste un om care, în ciuda vârstei fragede, vede dincolo de suprafața lucrurilor. Unde noi zărim doar peisaje urbane de secol 21, Rahel vede povești uitate mai mult sau mai puțin întâmplător, povești cu ce a fost cândva sau ce ar fi putut să fie. Iar cuvintele curg și curg neîncetat, subliniind în modul cel mai firesc adevăruri pe care prea des alegem să le ignorăm. Un interviu adânc ca o fântână în care te uiți să îți vezi sufletul.

Mihaela Moldovan: Ferestre, turnuri, uși și porți, mesaje anonime pe ziduri și mereu cuvinte potrivite, cu un mesaj la fel de potrivit. Cum anume a prins viață, de fapt, proiectul lostplacesofclujnapoca?

Rahel Türk-König: Cu 3 ani în urmă, drumul meu spre muncă mă purta prin spatele unor grădini uitate, coborând apoi pe câteva scări, lângă un nuc, spre râu, și dând în final de un pod îngust care traversează Someșul, chiar acolo unde apa este reținută puțin, pentru a fi curățată, înainte de a-și continua drumul spre oraș. Pe lângă bucuria pe care o resimțeam pentru faptul că ajung imediat la muncă (iar “muncă” este în acest caz un cuvânt tare nepotrivit, pentru că însemna să îmi petrec zilele cu Luki, un copilaș la vremea respectivă de un an și un pic), resimțeam în același timp și o așa mare bucurie de a mă plimba pe acolo, pur şi simplu. Iubesc grădinile sălbatice, primele raze de soare ale zilei, florile, copacii, păsările, apa. Iar ce îmi captiva mereu în mod special atenția era o portiță într-un gard, veche, o intrare într-una din acele grădini uitate, aproape în totalitate ascunsă de plantele care se cățărau pe ea și care arăta ca și când ar duce într-o altă lume – cam așa cum sunt pictate intrările spre cele mai minunate lumi, din cele mai frumoase carți de copii. M-am oprit aproape zilnic, scurt, în fața acelei portițe, ezitând parcă puțin, cu un fel de durere în mine, că nu o pot arăta lumii, că ea există aici și că nimeni nu se bucură de ea. Le povesteam uneori prietenilor de acel drum, dar am reușit până în ziua de astăzi să trec doar cu o singură prietenă pe acolo, aproape fugind, care – foarte întâmplător și spontan – m-a condus, într-o dimineață, la ”muncă”. Aveam pe atunci un telefon tare vechi – Nokia din acela cu tot alfabetul ca și tastatură – și cu cât trecea mai mult timpul, cu atât simțeam la tot mai multe locuri, case, detalii, drumuri același sentiment: o așa mare dorință de a nu fi singura care își așază privirea pe acele locuri uitate, poate mici, poate neînsemnate, dar în esența lor atât de frumoase. Acele “locuri pierdute” de care e plină lumea noastră și care se pierd, efectiv, in fața ochilor noștri, pentru că am uitat cum să privim cu adevărat. Așa că am făcut pe parcursul a câtorva zile, poate săptămâni, primele trei poze, cu telefonul acela vechi, cu o cameră aproape defectă, în care am surpins trei locuri pe lângă care trecuserăm de repetate ori. Și m-am gândit să încep să le colecționez pe profilul meu, pentru cine dorește să se bucure de ele, așa cum o făceam și eu, denumindu-le așa  cum simțeam eu că sunt: locuri uitate ale orasului în care întamplator mă aflam şi încă trăiesc, neștiind dacă mă voi opri la cinci imagini, la treizeci sau la o sută.

Rep.: Îți mai amintești care a fost prima imagine din lunga serie de minunății care i-au urmat?

R.T-K.: Da, portița grădinii fermecate (zâmbește, n.r.). Dar acea poză nu am publicat-o niciodată. Pentru că nu reușesc să redau într-o imagine ce simțeam acolo. O am, o îndrăgesc, dar nu e ceea ce îmi doream eu să redau. Totusi, mă bucură, într-un fel, acest lucru,  pentru că astfel proiectul capătă o magie aparte, tocmai din această cauză:  nu are nici început și nici sfârșit. E ceva deschis în ambele părți.

“Mereu m-a bucurat frumusețea ascunsă a lucrurilor”

Rep.: Cum descoperi scenele sau ipostazele din fotografiile tale? Dai peste ele întâmplător sau iei, pur și simplu, orașul la pas, ca într-o vânătoare de comori?

R.T-K.: Dau întâmplător peste ele. Uneori văd anumite lucruri din bus și  îmi fac apoi drum spre ele, pentru a le imortaliza.

Un exemplu ar fi un grafitti care a apărut, nu de mult, pe un perete aproape de Facultatea de Medicină Veterinară. E un “val japonez” sau asta îmi inspiră mie, pe un zid înalt și învechit. Trec zilnic pe lângă acel zid și când văzusem grafittiul pentru prima dată din bus, m-am bucurat așa mult de el și mi-am propus să trec pentru a-l putea suprinde într-o imagine. E, cred, unul dintre grafittiurile mele preferate din acest oraș. Iubesc picturile japoneze cu valuri și nu știu ce suflet frumos s-a putut gândi să se oprească acolo, într-o noapte, cu un spray alb și unul albastru, și, pe un perete atât de trist, să lase o urmă atât de frumoasă.

Rep.: Ce te face să știi că acela e un loc și un moment bun pentru a-l imortaliza?

 R.T-K.: E – oricât de clișeic sună – ceva ce simt. Simt bucurie. Simt că am în față ceva ce face acest oraș să fie mai frumos, mai drag mie, mai mistic, mai profund. Mereu m-a bucurat frumusețea ascunsă a lucrurilor, a oamenilor, a vieții în sine, într-un mod atât de aparte. Simt asta, indiferent dacă este vorba de oameni, de locuri, de momente. Iar dacă simt că găsesc un astfel de loc, mai ales care este pierdut, uitat, care mă face să mă bucur că mă aflu acolo, și de-ar fi doar pentru câteva secunde, mă opresc, îl imortalizez și plec.

Rep.: Care ar fi zona sau partea de oraș prin care îți place să îți porți pașii, știind că, mai mult ca sigur, vei da peste ceva aparte?

R.T-K.: Îmi vine să spun Centru, dar adevărul este că nu prea există multe zone ale Clujului pe unde să nu mă fi plimbat sau unde să nu fi făcut încă nicio fotografie. Chiar și statistic, nu cred că pot spune că cele mai multe fotografii sunt făcute în Centru. Orașul acesta, ca oricare alt oraș, are mii și mii de locuri ascunse care, dacă vrem să le vedem, se ascund după colțurile și pe străzile și în cartierele cele mai neașteptate.

Arhitectural sau din punct de vedere al evenimentelor artistice și culturale, da, tind să mă plimb mult în centrul orașului, să intru în casele vechi de acolo, dacă cineva uită să închidă o poartă ( râde, n.r.), să pozez casa scărilor, lifturile interbelice, vreun colț de casă art nuveau. Dar foarte des găsim frumusețea tocmai acolo unde ne așteptăm cel mai puțin și așa e și la mine, cu lostplacesofclujnapoca, aproape mereu.

“Coboară-mă în rai”

Rep.: Multe din ipostazele la care te-ai oprit de-a lungul timpului conțin mesaje pe ziduri. Care este cel care ți-a rămas pe retină și în suflet, impresionându-te prin naturalețea lui?

R.T-K.: Trebuie să spun de două mesaje aici – nu pentru că nu ar fi încă și mai multe, ci pentru că de ambele mi-am legat sufletul într-un mod special. Primul este un “tip de mesaj” de care ne este plin orașul.

Și cu ocazia aceasta va trebui să mărturisesc că mă gândesc, ori de câte ori le văd, cu atăt drag la acel om care s-a gândit să ni le lase moştenire, să ne umple orașul de frumusețea lor, doar așa, pentru că are el prea multă frumusețe în suflet. Și anume, mai ales în Centru și în  Gruia, sunt multe grafittiuri, negre, albe, uneori albastre sau roz, cu cuvântul LUNA. Unele dintre ele sunt cu litere de tipar, altele cu scris de mână, unele au lângă ele stele și o lună, unele o față, altele nimic. Iubesc luna. Mereu am iubit-o. Este una din acele frumuseți pe care o admirăm mult prea rar, dar pe care cei care ajung să o iubească o iubesc mult. Asa cred cel puțin… Și nu mă pot opri din a mă bucura de faptul că un om oarecare și-a luat timpul să ne aducă luna în fața ochilor, să ne aminteasca de ea ziua, ca să nu uităm să o privim noaptea. Că cineva, fără a fi rugat, ba chiar cu riscul de a fi pedepsit, a scris de zeci de ori LUNA pe zidurile, gardurile, porțile Clujului, ale Bucureștiului, ale Brașovului. E ca deșertul lui Antoine de Saint-Exupéry, care devine frumos pentru că undeva ascunde în el o fântână, sau ca cerul, de care vorbeşte tot el, în care este o stea pe care râde un mic Prinț, iar tu o să iubești deșertul și cerul, pentru că știi de aceste secrete. Iar acum poate că vei iubi Clujul puțin mai mult, pentru că știi că cineva ne-a ascuns luna pe pereți. Al doilea mesaj de care doresc să vorbesc, este inscripția: “Coboară-mă în rai”. E scris undeva în tunelul de pe străduța care duce la Restaurantul Roata. M-a mișcat atât de mult inscripția, şi am să şi explic de ce. Tot ceea ce simțim și gândim și vedem și ne dorim și ce credem noi, toată viața noastră, ca și experientă subiectivă, se petrece în interiorul unor limite prestabilite, fie ele doar gândite, exprimate explicit sau chiar și puse pe hârtie şi denumite ca fiind “legi”. Noi, ca și oameni, suntem ceea ce suntem, in interiorul unor limite impuse de societate, de familie, de prieteni, de noi înșine, iar tot ceea ce trece de aceste limite este vazut ca fiind anormal, poate dăunator, poate ciudat, dar în orice caz, este privit cu scepticism și suspiciune. Trebuie să ne ”încadrăm”aici, să nu călcăm în afara liniilor marcate. Ori ce m-a făcut această  inscripție să înțeleg și la ce nu mă gândisem niciodată până atunci – şi iubesc atât de mult să mă gândesc la un lucru pentru prima dată! – este că noi, oamenii, suntem așa și atunci când suntem fericiți, când simțim că nu avem limite, când ne gândim la frumos și ni se pare măreț şi de neîntrecut, ceea ce gândim și simțim şi trăim. Iar limita în care gândim frumusețea și iubirea și bucuria ne lasă să urcăm ”până în rai” și ne dă impresia că ajunși acolo, am simțit tot ce am putut simți, am văzut tot ce am putut vedea și suntem împlintiți până la limitele sufletelor noastre, suntem ceea ce ne dorim să fim și ce credem că ar trebui să fim. Dar cum este oare omul, care îl roagă pe un altul să îl “coboare” în rai? Unul care a trecut dincolo de limita gândirii raționale și iraționale, dincolo de limitele gândirii spirituale, unul care și-a dat voie să nu se oprească în rai, ci să urce mai departe, văzând și simțind acolo tot ce a putut vedea și simți si care apoi își roagă prietenul, părintele, iubitul, să ”îl coboare” – nu pe pământ, nu în iad, ci în rai… Mi s-a parut unul din cele mai profunde gânduri pe care le-am văzut vreodata, în toată simplitatea lui aparentă.

Rep.: Din tot ce surprinzi și din cuvintele pe care le alături iese la suprafață o fire caldă, senzuală, de artist. Ai, la rândul tău, un artist care să te inspire?

R.T-K.: Oh! Atingi un punct atât de sensibil cu întrebarea aceasta! Iubesc viața în special pentru că există printre noi ceea ce numim ”artiști”, acele ființe care au propriul lor echilibru, aparent mai dezechilibrați din fire, care văd și simt și redau lumea cu totul diferit de cei din jurul lor și care nu prea reușesc să trăiască după regulile lumii. Și dacă nu se numesc artiști, atunci sunt filosofi sau gânditori sau oameni care aduc sau au adus lumii ceva ce, vrând, nevrând, ne-a pătruns până la suflet. Sunt așa mulți poeți – şi nu de mult am cunoscutunul), autori, filosofi, muzicieni, pictori, oameni de rând, membri ai familiei, prieteni și oameni dragi, pe care aș putea și aș vrea sa îi enumăr, pentru că acești oameni au un fel așa aparte de a mă inspira. Totusi, din toate numele, e unul pe care îl rostesc mai des, un artist care, dacă nu ar fi făcut întâmplarea să îl intâlnesc în poeziile sale, în scrisori, în proza scrisa de el, mi-ar fi arătat sufletul atât de diferit. O mare parte a educației mele – nu cea intelectuală, care nu a fost prea bună, ci cea sufletească – i-o datorez lui Rilke… Rainer Maria Rilke. Am dat de el în liceu, apoi, parcă întâmplător, am tot găsit citate semnate de el și mă miram de frumusetea lor. ”Scrisorile către un tânăr poet” este, pe departe, cartea mea preferata și o recitesc ori de câte ori am ocazia. Celor interesați și care nu înțeleg limba germană le recomand traducerea în engleza de Stephen Mitchell, titlul ei fiind, în engleză ”Letters to aYoung Poet”. Rilke avea un dar aparte de a lua viața în palmele sale calde și a o transforma într-o pozie. Nu doar cuvintele, ci totul. Le scria prietenilor despre suferință, atât a lui, cât și a lor, ca și când ar fi fost o floare rară cu spini, care poate îi lăsa în urmă sângerând, dar care merita iubită, pentru frumusețea ei. Și trăia, nu intr-un sens imatur sau “pozitivist”, ci matur și cu ochii și mintea deschisă, căutând frumusețea în tot ceea ce îi era dat să vadă, să simtă, să fie. Trăia, știind că ceea ce doare te și purifică și era nerăbdător sa fie purificat. Trăia știind că ceea ce te-a rănit, a și creat în tine posibilitatea de a crește, de a deveni mai mult, de a fi mai profund, mai clar, mai frumos, mai bun și era nerăbdător să devină astfel. Aș putea scrie, probabil, cărți despre frumusețea sufletului său, dar mă tem să plictisesc și am să mai adaug doar atât: că îl recomand din inimă, în special celor care simt că viața asta este ceva atât de valoros, dar că este nevoie de o inimă matură și un suflet deschis, de o minte clară și înțeleaptă pentru a o putea trăia șa cum ar trebui să o trăim: din plin și cu toată ființa noastră, orice ne-ar aduce; din plin și cu toată ființa noastră, urcând cu ea, recunoscători, pe culmile bucuriilor noastre, dincolo de rai și de rațiune, și coborând apoi cu ea, cu aceeaşi recunoştință, în prăpastia zilelor noastre negre, știind că și de acolo vom ieși schimbați – schimbați în bine, dacă știm să învățăm. Viața e a noastră și e una, și e ireversibilă, și se petrece acum, în fiecare din noi, și cândva, fără să știm când, se va opri din a mai fi, se va opri în noi, se va opri cu noi, iar noi vom fi nimic mai mult, și nimic mai puțin decât ceea ce am reușit să fim până în acel moment al plecării noastre.

“lostplacesofclujnapoca”e un fel de a vedea lumea

Rep.: În ce măsură este Clujul de zi cu zi diferit față de cel surprins de tine, când te apleci asupra lui cu un ochi gata să-i înțeleagă magia?

R.T-K.: Hmm… Îmi e atât de greu să răspund. Pentru mine asta este Clujul sau Sighișoara, sau Bucureștiul sau Brașovul, Timisoara, satul natal, România ca întreg. Pentru mine “lostpacesofclujnapoca” e un fel de a vedea lumea, nu un proiect artistic. Sunt atâtea momente în care simt că aș vrea să imortalizez ceea ce văd, dar decid să nu o fac, pentru că vreau să fiu acolo cu tot ceea ce sunt. Ceea ce surpind în imagini este doar un fragment din frumusețea întreagă pe care o văd, dar nu am cum să o cuprind într-o fotografie.

Rep.: Proiectul este centrat pe locuri uitate și trecute oarecum într-un spațiu de “A fost cândva…”. Cât de posibila ar fi scoaterea lor din zona de umbră și repunerea lor în atenția publicului?

R.T-K.: Cred, oarecum, că frumusețea acelor locuri stă tocmai în umbra care cade peste ele. Nu cred că ar trebui să scoatem din umbră locurile, ci că ar trebui să ne scoatem din umbră pe noi înșine și felul nostru a de a privi.

Am devenit (sau suntem dintotdeauna, nu îmi dau seama) foarte superficiali. De la felul nostru de a gândi, la felul nostru de a-i judeca pe cei din jur sau pe noi înșine, până la felul nostru de a trăi, pur și simplu. Și avem tendința – chiar în mod biologic, genetic – de a fi mai atenți la lucrurile negative. Asta ne-a ajutat foarte mult să supraviețuim, atunci când viața noastră, a speciei, era într-un permanent pericol de a fi stinsă, distrusă, de oameni, de animale periculoase, de fel și fel de amenințări. Și ne-a rămas aceasta predispoziție, acest obicei de a ne simți atrași de lucruile negative, de ceea ce este urât și periculos, de bârfe, de crime, de partea întunecată a vieții. E fascinantă, cumva, acea parte, și e mereu o poveste mai bună, cea care conține ceva monstruos. Dar este trist faptul că acest lucru ne-a făcut, ca și specie, să uităm de lumină, să uităm de faptul că, așa cum găsim urâtul la fiecare pas, așa putem găsi și frumosul, fără a ignora sau a preschimba realitatea într-un mod greșit sau naiv. Realitatea este. Ea este pur și simplu. Valoarea ei emoțională o atașăm noi realitații. Ține de noi dacă trăim simțindu-ne recunoscători pentru ceea ce este frumos, ce ne este drag, ceea ce ne înalță și ne mărește ființarea lăuntrică  sau dacă trăim în durerea otrăvitoare a ființei noastre, legați de întâmplările şi trăirile întunecoase, care ne țin în cercurile lor vicioase. Nu vreau să spun deloc că ceea ce este negativ trebuie ignorat! Ci vreau să spun că puterea de a trăi, de a avea curajul și ambiția de a merge înainte vine din ceea ce este frumos, ceea ce este profund și cald și, dacă reușim să privim viața astfel, vom avea puterea necesară de a înfrunta și a schimba urâtul, de a ne lupta cu greutațile și durerile noastre si ale altora. Cel care, de la bun început privește doar durerea și urâtul se va bloca și își va pierde speranța. Ne merge mai bine decât oricând și cu toate acestea ne sinucidem mai mult decât oricând. Suntem mai bogați decât oricând și cu toate acestea suntem mai nefericți, mai bolnavi psihic, mai suferinzi decât am fost vreodata ca specie. Puterea și bucuria de a trăi nu vin din viață, per se, ci vin din felul nostru de a privi viața. Si așa, nu trebuie să scoatem la lumină ascunzișurile acestea, care în inima lor, în locul lor în umbră, țin ascuns ceva minunat, ceva frumos, ceva luminos, ci trebuie noi să ne ridicăm ochii, să nu mai umblăm cu ei fixați pe urât, ci sa  privim până în adâncul lucrurilor, a orașului, a sulfetelor celor din jur, a oglinzii din fața noastră, a vieții de zi cu zi. A proceda diferit, a scoate “în atenția publicului” aceste locuri ar însemna a le pierde, pentru că publicul, per definiție, este o masă de oameni interesați doar în a vedeași a consuma rapid ceva ce să îi facă să uite de urâtul propriilor vieți. Și asta nu ne-ar ajuta cu nimic. Noi… Noi trebuie să ne aplecăm asupra lucrurilor într-un mod diferit – doar așa le vom salva, atât pe ele, cât și pe noi.

“Oamenii, când văd sau simt că sunt văzuți sau pozați, se schimbă”

“Iubirea nu înseamnă să te uiți în ochii cuiva, ci înseamnă să privești, alături de cineva, în aceeasi direcție”

Rep.: Pentru că vorbim de lost places, dacă te-ai putea întoarce în timp într-un anume loc din Cluj surprins de tine din spatele obiectivului foto, la ce moment temporal si spațial te-ai opri?

R.T-K.: Aici voi vorbi, din nou – oh, iartă-mă, dar îmi aduc atâta bucurie întrebările pe care mi le pui!- despre două situații. Am surprins cel puțin trei sau patru inscripții, locații, detalii, care între timp nu mai există. Trecând din nou pe lângă acele locuri și văzând că detaliile sau cuvintele sau locul suprins de mine nu mai este acolo, am simțit o oarecare tristețe, dar simțeam în același timp mereu și o oarecare bucurie, pentru că imaginea va fi de acum înainte dovada unui lucru pierdut pentru todeauna. Va fi un fel de ”document istoric”, chiar dacă doar în istoria propriei mele vieți.

Lucrurile nu dispar, ele doar se preschimbă. Mereu și mereu și mereu. Iar a doua situație este legată chiar de timpul in care lucram ca bonă. Știi, uneori simt o așa mare dorință de a poza nu doar clădiri și lucruri moarte, ci de a poza, pe stradă, oameni. Uneori suprind gesturi atât de frumoase, pe stradă, în bus, în parcuri. Dar îmi este teamă că, pozând, voi strica tocmai momentul de care mă bucur atât de mult. Oamenii, când văd sau simt că sunt văzuți sau pozați, se schimbă. Se întâmplă ori să  se intimideze, ori să încerce să scoată la iveală, conștienți fiind de atenția primită, partea cea mai bună, mai dezirabilă a lor, ceea ce își doresc ei să se vadă când sunt văzuți. Și asta mă oprește din a fotografia oameni. Pentru că nu poți – sau foarte, foarte rar – surpinde omul în esența lui, într-o imagine. Vei surpinde mereu dorința lui de a fi altceva și acest lucru mi se pare pur și simplu trist, pentru ca este o dorință și o luptă zadarnică, un fel de side effect al omului aflat în continuă mediatizare, unde doar cel mai bun, cel mai fericit, cel mi frumos, cel mai inteligent și cel cu cele mai multe succese sunt văzuți ca fiind dezirabili. Trebuie, nu știu cum, dar trebuie, fiecare dintre noi în parte, în loc să încercăm să fim ceea ce ne dorim să fim, să învățăm să ne dorim să fim ceea ce suntem. De abia atunci devenim autentici și de abia de acolo putem crește. Până atunci mutilăm și distrugem ceea ce suntem în disperarea de a fi ceva ce nu vom fi niciodată. Am, însă, o amintire legată de o poză în care, în mod expecțional, am reușit să surprind tocmai asta – doi oameni și parcă toată povestea lor de viață, în esența ei. Sau asta am simțit că văd, când i-am văzut pe ei. Când eram bonă, ieșeam zilnic cu copilașul în parc și, pentru o perioadă lungă de timp, întalneam acolo, din când în când, un cuplu, și el, și ea trecuți bine peste vârsta de optzeci de ani. Se bucurau mereu atât de mult de noi și noi de ei. Doamna fusese educatoare, iar dânsul, dacă bine țin minte, lucrase undeva într-o fabrică. Ea și-a lăsat apoi în urmă slujba, deși iubea copiii foartemult, se vedea atât de tare, pentru a lucra alături de el, în fabrică. Voiau să petreacă mai mult timp împreună. Ea era foarte mică și mereu atât de îngrijit îmbrăcată, cu un zâmbet ieșit din comun de cald și de luminos, foarte vie, în ochi și în felul ei de a fi – nu energică, ci calmă și caldă. Iar el era, tot așa, zâmbitor și cu o privire senină și caldă, dar înalt, iar pentru că auzea foarte rău, era puțin în propria lui lume, vorbind uneori peste ea, pentru ca nu își dădea seama că ea tocmai vorbea. Ea îi zâmbea atunci mereu caldă și se oprea din vorbit, bucuroasă parcă să îi audă vocea și întorcându-șiprivireaspre el. Ceea ce îl fascina în mod deosebit pe Luki, copilașul care era în grija mea, era faptul că domnul avea mereu în buzunar un Radio vechi, micuț, și asculta știrile – sau… cât reușea să audă din ele, iar ea, dacă mai avea de unde, îi dădea mereu porția ei de Eugenie, dusă ca și gustare în parc, în plimbarea lor probabil zilnică. Atât de des am simțit o așa mare dorință de a-i poza, de a rămâne cu o amintire pentru vremurile în care nu îi voi mai vedea, în care, poate, ei nu vor mai fi, dar mi-a fost efectiv jenă să stric astfel unul din momentele prețioase cu ei. O dată, însă, cred că eram în drum spre casă, nu mai știu exact, i-am surprins, stând amândoi pe o banca sub măslinii sălbatici de lângă Someș, privind în tăcere spre apă. El cu bastonul rezemat lângă el, iar ea cu picioarele balansând deasupra pământului, fiind atât de mică. Oare tot Exupéry zice undeva că iubirea nu înseamnă să te uiți în ochii cuiva, ci înseamnă să privești, alături de cineva, în aceeasi direcție? Da, el, cred. Am simțit la fiecare întâlnire că nu aș avea niciodată cuvintele potrivite pentru a descrie ce am văzut și simțit în ei și mai ales pentru acest lucru m-am bucurat așa mult că i-am găsit acolo, unul lângă altul, cum îi știam, buni și calzi și zâmbitori. A fost singura dată când i-am văzut fără a le vorbi. Erau cu spatele și i-am pozat doar și am plecat. Este una din imaginile mele preferate, nu estetic, ci emoțional.

Rep.: Te-ai gândit la includerea tuturor fotografiilor tale într-o expoziție, ca un fel de continuare a proiectului în viitor?

R.T-K.: Mi-au spus vreo doi sau trei oameni că le-ar părea frumos să fac asta. Nu știu… Absolut toate fotografiile sunt făcute cu aparatul telefonului  – nu dețin un aparat de fotografiat și nici nu cred că aș vrea-  și sunt, astfel, de o calitate destul de slabă. Incerc să colecționez emoții, nu imagini, neaparat. In cazul in care cumva, cândva, cineva va simti că ar dori să colaborăm în acest sens, nu voi spune nu. Dar eu, așa pentru mine, nu simt această nevoie. Este un proiect personal. Nu am să îl “arunc” spre nimeni. Dar dacă cineva și-ar dori să îl poată vedea altfel, și ar dori asta din propria inițiativă, mi-ar face plăcere să îl dau mai departe.

Rep.:  În ce măsură crezi ca proiectul tău ar putea fi replicat pentru alte orașe, scopul fiind scoaterea frumosului din uitarea colectivă?

R.T-K.: E, cum spuneam și mai devreme, un fel de a privi viața. Cred că nu ține de un loc, ci ține de om. Oricine poate aduna, oriunde, amintirea unui lucru frumos, sunt convinsă de asta. N-aș vedea acest proiect însă ca pe ceva “turistic” sau “viral”, așa cum sunt acum multe proiecte în social media. E ceva ce ține de cel care decide să îl facă, nu atât de un public care ar trebui găsit sau trezit. Uitarea începe în noi, în fiecare, și acolo ar și trebui să ne luptăm împotriva ei.

Rep.: Ce nu te-ai așteptat nicio clipă să găsești în citadinul clujean, dar totuși ai găsit?

R.T-K.: Oh! Cred că nu mă așteptam în general la nimic. Cred, însă, că nu mă așteptam, să găsesc așa mulți oameni – și cei cincisprezece, douăzeci de oameni care urmăresc cu interes proiectul mi se par a fi foarte mulți! – care să se bucure de imagini. Nu mă gândeam că detalii atât de mici, de personale, de ciudate uneori, ar putea atrage atenția acestor oameni, în mod aproape constant.

Rep. Dacă ai putea să vizitezi vara asta trei muzee din lume, care ar fi acelea?

R.T-K.: Îmi e tare, tare greu să răspund… Nu prea mă atrag muzeele, sinceră să fiu. Vreau însă să ajung în Dresda, vara aceasta, și în Budapesta. Și o să mă plimb pe străzi acolo, ca și aici, pur și simplu.

De muzee stau departe, de obicei, pentru că simt oarecum că acolo arta e cel mai departe de ea însăși – acolo arta nu se petrece, nu se simte, acolo arta se expune și se consumă. Și nu prea pot empatiza cu abordarea aceasta. Îmi plac însă expozițiile tematice. Și aș vrea să văd mulți artiști, așa… Cred că printre pictori ar fi Van Gogh, Monet, și picturilelui Picasso din ”perioada albastră”, iar fotografi chiar mai mulți, cei care au făcut street photography și photojournalism. Joseph Koudelka, Sebastião Salgado, Vivian Maier, Henri Cartier-Bresson, Abbas Attar… oh, sunt mult prea mulți!

Rep.: Alege, te rog, cinci cuvinte care să rezume starea ta de spirit când te gândești la lostplacesofclujnapoca.

R.T-K.: Mă bucur că exist aici! Şi, să mă ierți, voi încheia cu un citat a lui Rilke, pe care îl îndrăgesc atât de mult şi care-mi descrie cel mai bine ceea ce simt eu legat de acest proiect:“If your daily life seems poor, do not blame it; blame yourself, tell yourselfthat you are not poet enough to call forth its riches; for to the creator there is no poverty and no poor indifferent place”.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*