Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

Pulsul orașului: Săru’mâna. Un minut. Două veverițe

”Cum spui?”, i se adresează bărbatul fetiței de lângă el, care mergea cuminte lângă căruciorul împins, șchiopătând, de tatăl ei. ”Săru’mâna”, spune repede fetița, bucuroasă, zâmbind larg cu ochii, văzând-mă că-i zâmbesc la rându-mi, semn că a știut cum să spună ceea ce a învățat-o tatăl ei, atunci când merge pe stradă și întâlnește pe cineva cunoscut.

Când poți să spui că îl cunoști pe unul sau pe altul, când cunoști un om? Pentru fetița îmbrăcată cu rochiță roșie, faptul că tatăl ei a a întrebat-o ”Cum spui?” e îndeajuns, mai ales că ne-am mai întâlnit de câteva ori, și de fiecare dată salutul a fost puntea de legătură dintre noi. Cât despre bărbat, el ”mă cunoaște”, și de fiecare dată mă oprește să-mi strângă mâna. Uneori îmi spune că nu-i ajung banii, alterori nu-mi spune nimic, știe că îi dau bani ori de câte ori are nevoie, deși se întâmplă să mă oprească doar ca să mă întrebe una, alta, ori să-mi spună că e bucuros fiindcă și-a mai rezolvat din probleme. Când știu că are nevoie de bani, dar nu am la mine, îi spun lucrul ăsta, iar el știe că nu spun doar așa (da, deși pare ciudat în lumea asta materialistă prin excelență, am învățat să trăiesc fără bani, de unde și lipsa acestora din buzunar, de multe ori). Și știe că atunci când o să am bani, o să-l caut și o să-i dau, cum s-a întâmplat de multe ori.

Nu, omul ăsta nu cerșește, chiar dacă așa pare, ci, uneori, când chiar are nevoie, cere, dar asta doar de la cei pe care ”îi cunoaște”. Și apoi, nu poți să-i pui laolaltă pe cerșetorii de meserie cu oamenii ăștia cărora viața nu le-a prea dat șanse.

Nu, omul ăsta, chiar dacă cere, nu e un cerșetor. E îngrijit, atât cât îi permite viața, și întotdeauna se poartă frumos cu fetițele, pe care le plimbă atent prin oraș, iar dragostea asta de părinte nu are cum să nu te înduioșeze, mai ales când îl vezi șchiopătând, scos oarecum în afara societății, dar purtându-și (am căutat alt cuvânt pentru destin, dar nu am găsit unul adecvat)… destinul cu atâta mândrie cât mai are la el, agățându-se de cei pe care îi cunoaște ca de un colac de salvare social.

I-am dat toți banii pe care-i aveam în buzunar – chiar dacă ”toți” înseamnă o sumă mică, câțiva lei -, și i-am întins. Și m-am simțit rușinat că nu pot să-l ajut cu mai mult de atât, mai mult însemnând nu bani, ci cumva, să-i fi putut schimba destinul (nu, tot nu-mi place cum sună ”destin”), și să nu fie nevoit să ceară, ca să aibă din ce să le ia de mâncare ori haine copiilor lui.

…..

Miercuri, am ajuns la spitalul vechi la 13.57, de la ora 14 fiind program de vizită. La poartă, o femeie mă oprește: ”Unde mergeți? La vizită se poate doar de la ora 14”. Mă uit la ceas: ”Păi, e fără trei minute…”. ”Nu se poate, trebuie să așteptați până vă spun eu”. Nu i-am mai zis că deja a trecut un minut, și e fără două minute, ci îmi așez plasa jos și aștept. La 13.59 îmi zice: ”Puteți merge”. Am rămas cu gura căscată. Pe bune? Adică a trebuit să stau și să aștept un minut, chiar nu se putea fără minutul ăla? Mă las păgubaș, și îmi înghit cuvintele, oricum, așa cum am observat, mai erau vreo câțiva oameni, care așteptau și ei, așa cum au spus, de 4 – 5  minute, că așa trebuie. Oameni care, la plecare, toți au avut ceva ”frumos” să-i transmită celei care păzește poarta. Chiar, când vezi că mai mulți oameni au să îți zică ceva, și nu de bine, așa-i că nu cu oamenii ăia e ceva în neregulă, ci cu tine?

…..

Joi, la poartă, după episodul trecut, am întrebat dacă e voie (era 13.49). Femeia mi-a spus să mă duc liniștit. Ea știe că, la urma urmei, nimeni nu merge la spital de plăcere, și dacă ajungi acolo, că ești pacient, că ești aparținător, numai de aere de mare gardian păzitor al universului nu ai nevoie.

În curtea spitalului locuiesc niște veverițe. Animăluțele, fiind obișnuite cu oamenii, nu fug de ei, chiar dacă stau prevăzătoare la distanță, și își văd de treaba lor, sărind de pe o creangă pe alta, ori coborând lângă drum. Iar veverițele ăstea, deși ele nu au cum să știe (ori știu?), sînt ca un balsam pentru cei ajunși acolo. Adică, urmărindu-le cu privirea, parcă toate problemele dispar, cel puțin pentru atât timp cât le privești ”joaca”, și după ce trebuie să pleci ori să te întorci în salon, le ești, tăcut, chiar fără a fi conștient, atunci, de asta, recunoscător. Și am văzut cum oamenii de acolo, acei care le-au observat, se opreau pe rând și le priveau, și aproape că puteai să vezi cum grijile, apăsarea problemelor de sănătate începeau să dispară, măcar puțin. Și totul datorită veverițelor ăstora. Și mi-a venit în minte titlul unei cărți pe care am citit-o nu doar copil fiind, ci chiar și mai târziu: ”Binecuvântați animalele și copiii”, de Glendon Swarthout. Da, e adevărat, pentru inteligența contemporană poate fi o carte slabă, pentru că nu e nici cool, nici nu zice despre coaching, team-building, chestiinity ori alte din ăstea cu ”inteligență la vedere”. Și nu o suge nici Ramona, nici Andrei. În schimb vorbește despre alte lucruri, care, deși defecte ale actualității, totuși, rămân adevăratele valori ale umanității: sinceritatea și puritatea ființei.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*