DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Pulsul orașului: Niște copii. Domnul Pințeire

zalauSe spune că cei mici, copiii, n-au discernământ, adică nu au facultatea de a judeca și a aprecia lucrurile la justa lor valoare. Iar pentru asta e nevoie de adulți, cei care întotdeauna judecă lucrurile corect.

Pe trotuar, o fetiță de un an, doi, blonduță, cu ochii mari albaștri, toată numai un zâmbet, împreună cu, probabil, bunica ei, așteptau în fața unui magazin, când pe lângă ele au trecut o mamă cu trei fetițe – frumușele, curățele, cuminți, cu părul negru împletit în codițe, ținându-se de mână, cu rochițele viu colorate, așa cum e portul tradițional țigănesc. Fetițele cu codițe – cea mare cred că avea cel mult șapte ani, au observat-o pe cea blondă și i-au zâmbit. Mama lor, văzându-le zâmbind, a zâmbit și ea, la rându-i, apoi, pentru că bunica le-a observat oprindu-se lângă ele, a spus: “Vai, ce frumoasă-i!”, pe tonul ăla pe care doar o mamă îl are, o mamă pentru care toți copiii sînt ai ei. Ca reacție, una dintre fetițele cu părul negru împletit în codițe (cea mai mică dintre ele), cu ochii lucind a zâmbet, întinde mâna către cea cu părul blond și ochii albaștri, care nu au învățat, încă, să privească cu “discernământ”. Simplu, ca și când ăsta era cel mai firesc gest din lume, cea blondă a apucat mânuța întinsă, apoi, pentru că, fără să vreau, m-am oprit în dreptul lor, zâmbind, privirea celor mici s-a îndreptat înspre mine. Zâmbeau. Cum aș fi putut să nu le răspund la fel? “Vai, și… voi… sînteți frumoase…”, a întors bunica complimentul, evident încurcată, ezitarea ei citindu-i-se ușor în limbajul trupului, poate pentru că eram și eu prezent acolo, o persoană străină, și asta impunea un anumit comportament, care să dea dovadă de discernământ, ori poate m-am înșelat eu în privința limbajului trupului. Deși mi se întâmplă foarte rar să mă înșel. Totuși, de dragul zâmbetului sincer al lumii îmbrăcate în haine viu colorate, sper să mă fi înșelat.

Am plecat mai departe, tot privind peste umăr, din doi în doi pași, la scena aceea, scenă care a avut ca epilog apariția celeilalte mămici, ce tocmai își terminase treaba în magazin. Am mai întors o dată privirea. Mămica fetiței celei blonde o ținea de mâna care, nu cu mult timp în urmă, crease o punte de legătură cu mâna fetiței cu părul negru. Așa părea, că mama o ștergea pe mână, privind atent să nu aibă ceva “defect” ascuns transmis fără voie. Poate doar părea. Ori poate îi dădea ceva. Totuși, bunica, observând că mă tot întorc către ele, părea la fel de încurcată. Ori poate mi-am pierdut eu “discernământul”, tot privind peste umăr.

O parte din mine continua să zâmbească, recunoscătoare că a asistat la nașterea acelei punți de legătură, simplu, ca și cum acela era cel mai firesc lucru din lume. O parte n-ar fi vrut să observe comportamentul oamenilor mari, cei cu haine în cel mult două culori, dar cu discernământul la purtător, un discernământ care le impune să găsească diferențe între copii, între oameni, doar pentru că nu-s la fel. Discernământ – facultatea de a judeca și a aprecia lucrurile la justa lor valoare.

…..

În holul cabinetului medical unde mă aflam deja de o oră și jumătate, așteptând să-mi vină rândul să intru la medic, pentru ceva rețete medicale pentru părinții mei, mai erau patru persoane. Un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat cu niște sandale uzate, peste ciorapii negrii, o cămașă simplă și niște pantaloni negri, cu marginea buzunarelor uzate de la atâta purtat. Un om simplu, fără prea multe mijloace financiare, ca mulți alții. Un bărbat tânăr, o femeie gravidă și încă un bărbat, cu ochelari cu ramă neagră, completau tablou uman din holul cabinetului medical. Odată femeia intrată la medic, bărbatul cu ochelari se apropie de cel tânăr (probabil în jur de 30 de ani), apoi îl întreabă, în limba maghiară, dacă nu cumva a copilărit pe strada nu știu care (am uitat numele străzii ori nici nu l-am auzit). Cel tânăr răspunde afirmativ, la care, cel cu ochelari îi pune mâna pe creștetul capului, mângâindu-l, spunându-i că-l știe de când era mic – “uite atâta erai”. Doi oameni care și-au intersectat viețile, cândva, pe o stradă oarecare. Iar gestul acela de mângâiere, din partea unui străin, era atât de firesc…

Domnul Pințeire, care, până atunci, adică o oră și vreo jumătate, a stat nemișcat pe scaun, cu mâinile încrucișate, străduindu-se să nu ocupe prea mult loc, tăcut, la fel ca pereții albi ai holului, a prins viață și a început să le vorbească celorlalți doi ca și când atunci ar fi intrat pe ușa cabinetului. Nu-i cunoștea, dar numele străzii (aș fi vrut să mi-l fi adus aminte) îi era familiar, ba chiar și figura celui cu ochelari – care între timp plecase – îi era cunoscută, și, din cât am înțeles eu din ceea ce spunea în limba maghiară, îl știa și pe el de undeva. Chestia e că, printre cuvinte, tot repeta “pințeire”, ori așa ceva, așa că l-am botezat Domnul Pințeire. Acuma, ce o mai fi spus în cele câteva minute în care a vorbit încontinuu, nu am reușit să-mi traduc tot, dar crâmpeiul acela de familiar a fost de ajuns să-l “învie” pe Domnul Pințeire, cu pantalonii cu buzunarele uzate de la atâta purtat. Ba chiar și ochii au început să-și aducă aminte, aprinzându-i lumina interioară, până atunci stinsă. Iar întrerupătorul care a făcut “clic” a fost un sunet familiar, un nume, cel al străzii pe care și el, la fel ca ceilalți doi, a trecut odată.

Ce puțin îi trebuie cuiva ca să-și aducă aminte că nu e singur pe lume. Poate ar trebui să lăsăm lumina să rămână aprinsă, să n-o mai stingem conduși de prejudecăți, de conformism, de indicatoare cu sens unic, pe drumul ăsta către sfârșit de drum. E ușor să găsești întrerupătorul. Trebuie doar să asculți, să privești în jur. La fel ca Domnul Pințeire, cel care, însuflețit, zâmbind de-acum, venindu-i rândul să intre la medic, s-a ridicat de pe scaun, și-a luat plasa în mână (eu cred că a și uitat că era acolo cu probleme de sănătate), s-a îndreptat către cabinetul medicului, a bătut la ușă, apoi, în timp ce intra, a întrebat: “Îi voie?”


  
  

1 comentariu

  1. HML says:

    Da, un articol reusit! E “altceva” ! 🙂

Lasă un comentariu