DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Profesorul Mirel Matyas, de la Colegiul Tehnic “Alesandru Papiu Ilarian” din Zalău: “Nu am fost pregătiți deloc pentru a muta brusc educația în mediul online”

Vremuri de pandemie și izolare în propriile locuințe – iată caracteristica majoră a anului 2020, până în prezent. Tot ce știam despre lumea în care ne ducem existența s-a schimbat enorm, după ce virusul Covid19 a început să cauzeze tot mai multe îmbolnăviri și decese la nivel mondial. La fel ca majoritatea statelor lumii, România a impus măsuri de urgență și s-a văzut nevoită să se adapteze din mers. Printre cei care lucrează de acasă în aceste zile sunt și dascălii, învățământul fiind mutat brusc online. Numai că societatea românească nu este una unitară și financiar peste medie, astfel încât să știi că laptopul, tableta, computerul și conexiunea la internet există ca lucruri absolut firești în fiecare locuință. După cum spune profesorul de matematică Mirel Matyas, de la Colegiul Tehnic “Alesandru Papiu Ilarian” din Zalău, mediul rural este chiar mai afectat decât urbanul, România având încă – e drept, puține – localități fără curent electric, ce să mai vorbim de acces la internet. Și nici o platformă dedicată, unitară la nivel de școală și la nivel de țară care să faciliteze orele online nu există, ceea ce complică situația și face ca efortul depus de dascăli să fie dublu, la fel cum este și timpul investit în pregătirea și susținerea cursurilor. Un interviu care ne ajută să înțelegem că acolo, în linia întâi, luptă în aceste zile nu doar personalul medical, jandarmii și polițiștii, ci și dascălii noștri. Luptă să țină în picioare și să dea verticalitate generației de mâine.

– De câți ani v-ați început cariera didactică ?

– Lucrez în sistemul de învățământ de la absolvirea facultății. În vara anului 1995 am ocupat prin concurs postul de profesor de matematică la Colegiul Tehnic ”Alesandru Papiu Ilarian” din Zalău.

– Care este cel mai important lucru pe care l-ați învățat în tot acest timp ?

– Grea întrebare! Poate părea paradoxal, dar și profesorii învață, zi de zi. Nu neapărat în sensul acumulării de noi cunoștințe, deși fac și acest lucru prin perfecționarea prin grade didactice sau alte cursuri de formare. Profesorul învață în primul rând cum să conducă mai bine procesul didactic, cum să răspundă mai bine nevoilor educabililor. Am învățat că trebuie să mă pliez pe nevoile elevilor mei, fără a se înțelege că stilul de predare este unul libertin. Am învățat că trebuie să construiesc împreună cu elevii mei o relație bazată pe respect reciproc.

– Traversăm o perioadă în care, pentru a ne proteja sănătatea și viața, suntem nevoiți să stăm în izolare, în timp ce jobul – unde e posibil – ori cursurile ce până recent se făceau în sala de clasă acum s-au mutat în online. În ce măsură reușește România să facă față situației, din punctul dumneavoastră de vedere?

– Greu. Pe de o parte nu am fost pregătiți deloc pentru a muta brusc educația în mediul online. Nu am fost pregătiți nici noi, profesorii, dar nici elevii sau părinții. Și nu vorbesc neapărat de lipsa mijloacelor necesare unui astfel de învățământ, deși și acest aspect este important. Mă refer mai degrabă la lipsa unei pregătiri prealabile. Nu poți face ceva bine, ce nu ai mai făcut niciodată. Nu poți da randament într-o activitate în care nu te-ai antrenat deloc. Nimeni nu s-a gândit vreodată că se vor suspenda cursurile, că se vor închide fabricile, că se va opri aproape orice activitate. Nimeni nu s-a gândit că vom sta atât de mult timp acasă, într-o perioadă în care ar fi trebuit să fim la muncă. Iarăși am fost luați prin surprindere. Problema nu cred că este cu mult mai bună nici în alte țări.

– Pentru orele online, copiii și dascălii au nevoie de PC ori laptop. Ce se întâmplă în cazurile în care copiii nu au acces la asemenea echipamente și dotări, de exemplu în mediul rural românesc sunt numeroase asemenea cazuri?

– Învățământul online presupune mai multe aspecte. În primul rând este componenta tehnică: ai nevoie de computer, de laptop sau tabletă, apoi ai nevoie de o conexiune la internet. A doua componentă este know-how-ul, ce știi să faci. Dar să rămânem la prima componentă. Evident, mediul rural este cel mai afectat. Câte localități din rural au acces la internet? Unele, e drept puține, nu au nici măcar electricitate. Și nu vorbim de o rețea wireless la școală sau în centrul satului unde, poate, un primar a reușit prin bani europeni să facă ceva. Vorbim de internet în fiecare casă unde sunt elevi. Dar nu doar în mediul rural este o problemă. Chiar și în urban. Nu toți elevii au un computer sau un laptop acasă și mai sunt și situații în care sunt mai mulți elevi într-o familie și sunt nevoiți să împartă același calculator și cu părinții care și ei lucrează de acasă. Plus că nu există o platformă dedicată, unitară la nivel de școală. Ce să mai vorbim la nivel de țară. E o dovadă în plus că învățământul nu se poate muta cu totul în online. Desigur, s-au găsit și soluții salvatoare, care evident, nu satisfac în întregime nevoile. De exemplu, este salutară decizia ministerului de a relansa Teleșcoala. Nu discut calitatea lecțiilor, nu e treaba mea și chiar nu vreau să critic o intenție bună. Important este că s-a găsit o astfel de soluție de avarie.

– Care este principala provocare pentru dvs, de când suntem nevoiți să desfășurăm procesul de învățământ online?

– Și pentru mine a fost o mare provocare. Brusc, m-am trezit că nu mai merg la școală, că nu mai pot comunica eficient cu elevii mei. Cursurile s-au suspendat începând cu data de 11 martie 2020, miercuri. Până la sfârșitul acelei săptămâni m-am tot gândit cum să procedez. Am două clase de a XII-a, care urmau ca la mijlocul lunii martie să susțină simularea examenului de bacalaureat. Apoi mai este clasa la care sunt diriginte, o clasă de a IX-a, în formare ca și colectiv. Știam că nu o să fac față la toate clasele mele – pe lângă cele enumerate mai am încă trei. Treptat era evident că suspendarea cursurilor se va prelungi, în acest moment nimeni nu poate spune când va reîncepe școala. O zi întreagă am căutat pe internet tot felul de soluții. Aș fi vrut ceva mai mult decât o comunicare pe whatsapp sau pe messenger ori email. Nu poți face așa matematică. Am citit tot felul de review-uri despre diferite platforme educaționale, inițial m-am oprit la Zoom. Toată lumea spune că este cea mai bună. Însă, din motive tehnice ceva nu a mers la mine. Vedeți, și la profesori sunt probleme tehnice. Oare toți dascălii din România au computere, laptop-uri sau tablete ? Salvarea a venit prin intermediul unor prieteni din copilărie. Cosmin Porumb a dezvoltat la Cluj-Napoca o aplicație numită HyperTalk. Cu generozitate, m-a instruit într-o după-amiază și astfel am dobândit deprinderile necesare. Apoi am contactat câțiva elevi și în weekendul 14-15 martie am inițiat câteva meeting-uri cu un elev, apoi cu un grup mai mic. Am prins curaj și de luni, 16 martie, nu a fost nicio zi lucrătoare în care să nu mă fi întâlnit pe platformă, în sistem video-conferință cu elevii mei. Este salutară decizia unor companii private de a pune la dispoziția sistemului de învățământ și a celui sanitar, gratuit, astfel de platforme. În cazul HyperTalk – platforma pe care o folosesc eu – sunt gratuite sesiunile de pâna la 120 minute, având 30 de persoane conectate într-o singură sesiune. Plus un număr nelimitat de sesiuni.

– Cum se derulează cap-coadă acum o zi de curs, pentru d-voastră?

– Surprinzător, efortul a fost mult mai mare decât atunci când desfășuram cursurile normal, la școală. Resursele de timp aproape s-au dublat. Am procedat diferit, pentru că și nevoile educabililor erau diferite. Pe de o parte, la clasele a XII-a, am putut să continui pregătirea pentru Examenul de Bacalaureat. Aici sunt într-o postură favorabilă, practic îmi terminasem de predat materia la clasă și făcusem și câte o oră suplimentară de consultații (în afara orarului) încă din octombrie anul trecut. Cu cele două clase de a XII-a am procedat astfel : le dădeam zilnic câte o variantă de bacalaureat, pe care le-o transmiteam prin messenger. A doua zi, când ne întâlneam în online la o oră convenită în prealabil, ei aveau varianta rezolvată, astfel că veneau cu întrebări punctuale. Exact cum ar fi făcut și la clasă. Doar că eu, în lipsa unei table și a contactului nemijlocit cu ei, trebuia să am rezolvarea redactată de mână (am preferat această variantă din lipsă de timp). Încărcam paginile scrise de mine și scanate în prealabil pe tabla interactivă a aplicației și acolo, văzută de toți elevii, discutam asupra acelor exerciții care le ridicase probleme. Uneori treceam în revistă rezolvările, alteori își încărcau ei pe tabla interactivă propriile rezolvări (fotografii ale caietelor). În felul acesta reușeam ca într-o oră să trecem peste o variantă de bacalaureat. La final le dădeam tema pentru a doua zi, următoarea variantă. Am reușit să parcurgem în acest fel 15 variante, cele din anii 2019, 2018 și 2017.

La cealaltă clasă, a IX-a, lucrurile au stat altfel. Aici, efortul din partea mea a fost mai mare. Am încercat să și predau, nu doar să rezolvăm exerciții. Am început să-mi construiesc demersul didactic ca și când am fi fost la școală. Doar că îmi scriam lecția pe hârtie, apoi scanam foile și le puneam pe tabla interactivă. Pentru a câștiga timp, nu le ceream să-și copieze cele scrise de  mine în caiete. Puteau să facă asta după ce încheiam întâlnirea, pentru că le trimiteam pe messenger toate imaginile scanate. În timpul lecției, preferam să discutăm asupra acelor aspecte ce necesitau atenție. Am încercat în permanență să am un dialog cu ei, folosindu-ne atât de faptul că fiecare putea vorbi astfel încât să fie auzit de toți – asta dacă le dădeam eu acceptul, dar și de chat-ul aplicației. Acolo fiecare putea să scrie dacă nu a înțeles ceva, acolo puteau adresa întrebări. Au fost și lecții în care nu am predat nimic, doar le-am verificat tema. În sensul că îi rugam să-și încarce pozele cu acele probleme care nu le-au rezolvat și pe marginea a ceea ce au scris aveam discuții lămuritoare cu toată clasa.

– În ce măsură este afectată relația elev – dascăl de când întâlnirile zilnice nu se mai petrec în sala de clasă?

– Într-o foarte mare măsură. Practic, nu mai ai controlul asupra clasei. Nu ai cadrul juridic, legal, prin care să-i determini pe elevi să fie în online la ora stabilită. La una dintre clasele a XII-a frecvența a fost mică, în ciuda apelurilor repetate. Practic lucram doar cu elevii interesați. Și culmea, erau aceeași elevi care veneau săptămână de săptămână la consultațiile din afara orarului. Aplicația pe care am folosit-o eu nu era una de tip clasă virtuală în care să ai posibilitatea de a monitoriza frecvența și să consemnezi absențele. Chiar dacă vedeam câți elevi sunt logați nu aveam catalog, nici măcar virtual. Și chiar dacă ai avea – căci sunt și astfel de platforme de elearning, nu există cadrul legal de a-l folosi. Practic, absența nu era valabilă. De asta am spus că nu am fost deloc pregătiți. Nici noi actorii actului educațional, mă refer aici la dascăli, elevi, părinți, dar nici sistemul în sine.

– Apoi nu ai contactul direct cu fiecare elev. La școală îi vedeai pe toți, le puteai urmări mișcările. Interveneai atunci când vedeai că un elev e pe telefon sau că  nu e atent. Aici nu mai ai controlul. Practic tu îl vedeai că e conectat, dar nu știai ce face. Poate că se uita la televizor, poate că se juca la calculator sau, în cel mai fericit caz, poate citea. Relația profesor-elev a avut mult de suferit.

– Eu am avut șansa ca la două din cele trei clase cu care am lucrat în online să pot ține legătura și cu părinții. Îi informam periodic despre cum decurg lucrurile, îi încurajam să se implice și ei în acest proces educațional. A fost foarte inspirată acestă abordare. Practic, pentru prima dată, adulții (dascăli și părinți) am fost de aceeași parte a baricadei…

– Cum îl apreciați pe un elev ce nu are neapărat înclinații pentru matematică, disciplina pe care o predați, aceasta nefiind una ușoară ?

– Așa cum bine ați spus, matematica nu este percepută ca fiind o materie ușoară, deși termenul este relativ. Pentru cei care o înțeleg de la început, este chiar o materie frumoasă, în timp ce pentru ceilalți este o materie grea. Matematica, ca și alte discipline de altfel, nu este pe placul tuturor elevilor. Discuția comportă două aspecte: în primul rând, elevii de liceu vin din gimnaziu cu un bagaj de cunoștințe de matematică. Noi, profesorii de liceu, nu facem altceva decât să construim pe acea bază, pe acea fundație. Se înțelege că dacă fundația nu este solidă, la un moment dat, întregul edificiu se va nărui. Al doilea aspect se referă la orientarea spre obiectiv. Am să explic: toți elevii din liceul nostru dau examenul de Bacalaureat din matematică. Așa că obiectivul comun, al meu și al elevilor mei este promovarea examenului de Bacalaureat. Elevii cu baze solide, au nevoie de puțin efort pentru atingerea obiectivului. Unii trebuie să muncească mai mult, alții mai puțin, în funcție de stilul fiecăruia. Problema este cu acei elevi care nu au noțiuni de bază și care aproape că nu înțeleg mai nimic din ce le predai.  Nu există o rețetă prin care poți să-i apropii pe elevi de matematică. Însă sunt câteva ”trucuri”: să fii empatic, să te apleci spre problemele lor, să încerci să-i scoți din rutină prin tot felul de proiecte, de activități extracurriculare. Să le stârnești curiozitatea. Dar să nu uiți obiectivul propus !

– Biblioteca cabinetului de matematică de la API este una impresionantă. Cum s-a ajuns la atât de multe volume?

– Noi, profesorii de matematică de la API, suntem formați într-o perioadă în care informația de specialitate o găseai în cărți. Și eu, dar și colegii mei avem multe cărți de specialitate, multe culegeri de probleme. La un moment dat, am început să ducem la școală, într-o săliță care ne era rezervată nouă, celor din catedra de matematică, o parte din cărțile de specialitate de acasă. Nu erau neapărat cărți uzate moral, ci multe erau folosite în procesul didactic. Așa a luat naștere în urmă cu mulți ani, o mini-biliotecă de matematică. A urmat apoi, prin 2013, odată cu reabilitarea corpurilor școlii – proiect REGIO al Primăriei Municipiului Zalău, mutarea săliței de matematică la etajul III, în corpul A de clădire. Sala alăturată, fostul amfiteatru, a fost transformată la inițiativa mea, în Cabinetul de Matematică ”Ioan Mocan”. Inaugurarea cabinetului, numit astfel în memoria colegului nostru, profesorul Ioan Mocan (1947-2007) a avut loc în prezența oficialităților locale și județene, dar și în prezența profesorilor de matematică din județ și a familiei regretatului Ioan Mocan. Cu această ocazie, domnul Remus Mocan, coleg de generație cu mine, a donat biblioteca de specialitate a tatălui său și a contribuit la amenajarea unei biblioteci moderne. Astfel, biblioteca de matematică a Colegiului Tehnic ”Alesandru Papiu Ilarian” a prins contur. Între timp au mai fost făcute donații atât de către colegii mei, cât și de către alți profesori ieșiți la pensie. În prezent avem peste 1600 de volume: cărți de specialitate, culegeri de probleme, manuale, cărți de popularizare a matematicii.

– Într-un timp modern în care totul e cucerit de tehnică și de social media, ce sfat ați da elevilor în ceea ce privește lectura ?

– Ne deosebim de regnul animal prin vorbirea articulată și prin capacitatea de a scrie și de a citi. Prin ceea ce am putea numi generic educație. De când învață să citească, omul citește petru tot restul vieții. Desigur, problematica este una complexă, greu de explicat în câteva fraze. Toți elevii citesc, unii preferă cărțile clasice, tipărite – e drept sunt din ce în ce mai puțini, iar alții preferă variantele electronice. E clar că în epoca în care trăim, numită de unii epoca digitală, aproape totul se mută de pe suport de hârtie pe suport electronic. Editurile au făcut și ele acest pas. La fel și ziarele, revistele. Nu cred că mai există redacție serioasă care să nu aibă și o variantă online. Nu te poți opune fenomenului și nici nu este nevoie. Tinerii de astăzi, așa numiții nativi digitali, preferă varianta electronică. Însă psihologii, pedagogii și specialiștii în științele educației avertizează asupra riscului folosirii exclusiv a mediului electronic, a celui online. Acei tineri care abuzează de mediul electronic, care nu citesc cărți în varianta clasică, sunt mai superficiali, tentați să alerge peste text în ritmul derulării paginii cu degetul. Astfel, în noianul de informație, greu de selectat, se pierd. Nu mai sunt atenți la detalii. Aici intervine, după părerea mea, ruptura între generații : între părinți și copii, între profesori și elevi. În timp ce adulții au apucat să se formeze și în varianta clasică, studiind din manuale tipărite, citind cărți tipărite, actuala generație tânără nu are acest antrenament. Problema nu este dacă citesc sau nu, ci mai degrabă dacă înțeleg ceea ce citesc. Este ceea ce se numește analfabetism funcțional. Problema este majoră și de actualitate în mediile pedagogice. Nu am eu răspunsuri la toate întrebările, însă un lucur e cert. Elevii care nu citesc cărți (de preferat în varianta clasică), care nu au un vocabular dezvoltat, nu se vor decurca nici la matematică. În ceea ce mă privește, încerc să-i conving pe elevii mei să citească. Le recomand diferite cărți, le mai citesc câte un fragment sau citim împreună. Mă bucur ori de câte ori văd un elev citind, ori de câte ori văd pe banca unui elev o carte. Am ajuns să-i apreciez chiar și pe aceia care citesc o carte pe furiș, în ora de matematică.

– Cât timp elevii nu mai au acces la bogata bibliotecă de la API, ce pot ei face concret pentru a nu pierde contactul cu lumea cărților?

– Așa cum spuneam, cititul cărților în varianta clasică, tipărită este esențială în dezvoltarea unui adolescent. Un elev care citește își dezvoltă vocabularul. Și ceea ce este și mai important își dezvoltă spiritul critic, atât de necesar în viața de adult. Le recomand periodic diferite cărți de popularizare a științei, chiar și în varianta electronică.

– Cum v-ați adaptat dumneavoastră la viața în izolare, cunoscut fiind faptul că sunteți un iubitor al ieșirilor în natură?

– Greu. Foarte greu. Îmi lipsec cel mai mult ”hoinărelile” în natură sau cele prin satele sălăjene. Practic proiectele mele fotografice – ”Hoinar prin Sălaj”, ”Lacul” etc. sunt în stand-bay. Sunt conștient că măsurile impuse de autorități sunt necesare, așa că am renunțat la orice ieșire. M-am consolat cu această situație. Sacrificăm această Primăvară cu tot ceea ce înseamnă ea, pentru a putea să ne bucurăm ulterior de multe alte primăveri, de veri sau toamne frumoase.

– Care a fost lucrul ce v-a surprins plăcut de când traversăm aceste vremuri deloc ușoare?

– Solidaritatea umană. Marile încercări, marile crize, au și ele rolul lor în devenirea noastră. Parcă prea ne obișnuisem cu binele, parcă prea eram învățați să le avem pe toate fără prea mare efort. Bunica mea, Dumnezeu să-i dea sănătate, mă șoca de fiecare dată când îmi spunea ”niciodată nu a fost mai bine ca și acum”. Desigur, vorbea de perioada de dinainte de epidemie. ”Cum așa ?” o întrebam eu. Și știți ce-mi spunea ? Zicea ”păi voi nu știți ce e foametea, ce e războiul, ce sunt lipsurile”. Câtă dreptate avea! Uite că, brusc, viața s-a oprit și suntem în tranșeele unui război atipic, față în față cu un inamic nevăzut. Care câștigă teren, care ne-a izolat. Care a lovit acolo unde ne doare cel mai mult, care a rupt relațiile sociale. Însă în momente de criză profundă, se văd marile calități ale oamenilor. Iar solidaritatea este una dintre aceste calități. Sunt atâtea și atâtea cazuri în care oamenii și-au arătat solidaritatea față de cei aflați în prima linie, fie că este vorba despre strângeri de fonduri pentru spitale, sau de confecționat diverse materiale absolut necesare. Până și simple mesaje de încurajare contribuie la efortul comun de a ieși victorioși din acest război.

Însă trebuie spus că și cea mai mare dezamăgire a venit tot de la oameni. Din păcate, mulți nu au înțeles să respecte măsurile dispuse de autorități, așa că acestea au trebui să fie înăsprite.

– Ce ați învățat despre propria persoană, în tot acest timp de izolare?

– Ar fi atâtea de spus! Am învățat că tot ceea ce contează cu adevărat este iubirea. Practic, iubirea este motorul existenței noastre, rațiunea de a exista. Iubirea față de familie, față de părinți și față de cei dragi. Cât de mult ne lipsesc îmbrățișările celor dragi, a celor aflați departe de noi! Iubirea față de Natură… Nu este bine că suntem izolați de atâta vreme și că vom mai sta încă cel puțin atât, dar în tot acest răstimp Natura respiră. Prea a ajuns să fie sufocată de noi, oamenii,  care în ipocrizia noastră spuneam că o iubim, dar în același timp nu conteneam să o schilodim.

Am învățat apoi să meditez mai mult, să mă rog mai mult. Am învățat să vorbesc mai puțin și să ascult mai mult. Am realizat cât de fragili suntem ca și omenire, ca și societate, în ciuda progresului tehnologic. Am învățat să-mi controlez temerile, fricile. Este cineva care poate spune ”Mie nu îmi este frică” ?  Am învățat să prețuiesc mai mult viața!


  
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu