Asociaţia Sălajul pur şi simplu  
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
 D O N E A Z Ã!   Susţine-ne!        
Mihai Calin Paval   |   - ING Bank
EURO: RO28INGB0000999911224956
USD: RO17INGB0000999911172192
patreon.com/calinpaval
|  Contact  |

Prisnelu Vălișoarei, cel mai frumos loc din Sălaj, și unul din cele mai frumoase locuri din România. A opta tabără SPS

Știi cum te simți acolo, pe vârful Prisnel, privind în jur până hăt-departe, la zeci de kilometri, peste sate, peste păduri, peste bucățica de Someș care se ivește timid de după culmea verde a unui deal? Te simți ca și cum ai fi în cel mai frumos loc din lume. Și, în acel moment, chiar este, cel puțin al lumii cunoscute de tine, cel care ai ajuns acolo, sus, pe platoul acela care, la fel ca și atunci când ești la baza lui, îți dă impresia că e o corabie agățată cumva de cer, și că, odată la bordul ei, poți să navighezi oriunde.

Cuprins de exaltare e ușor să spui despre orice că e ”cel mai cel”, iar Prisnelu Vălișoarei poate că nu e cel mai frumos loc din lume, dar, cu siguranță, e cel mai frumos loc din Sălaj, și, la fel de sigur, unul din cele mai frumoase locuri din țară. Și chiar dacă exaltarea e încă vie, amintindu-mi de aventura care m-a dus în locul ăsta, totuși, spun asta după ce am făcut 11 turnee cu bicicleta prin țară și am bătut la pas majoritatea formațiunilor muntoase, și puține au fost locurile care să mă facă să exclam ”e cel mai frumos…”.

Mergem la Vălișoara

am spus vineri seara, atunci când ne-am hotărât să mai ieșim o dată, în cea de-a opta tabără a publicației Sălajul pur și simplu – adică SPS -, să campăm acolo, probabil pentru ultima oară anul acesta, undeva (încă nu aveam nicio idee, ca în aproape toate celelalte tabere, unde o să punem cortul), dincolo de Vălișoara.

Am ales locul destul de repede, între niște pruni bătrâni, așezați pe două șiruri, acum cu ramurile rupte, atârnând sub greutatea timpului, într-un loc de unde se vede valea de sub noi la kilometri depărtare. Iar asta, spațiul deschis plin de natură, e ca un balsam, numai bun să așeze lumină după griul întunecat al orașului (al oricărui oraș, de altfel), care, oricât de frumos ar fi – atât cât poate fi un oraș frumos -, te apasă cu energiile îngrămădite una peste alta ale furnicarului uman urban.

Drumul până acolo e unul pitoresc, chiar dacă drumul forestier care duce într-acolo nu e nici pe departe unul bun, ba pantele de dinainte de a ajunge în sat, abrupte și rupte pe alocuri, te fac să îți spui ”numai aici să nu te prindă iarna ori furtuna ori viitura”. Și, atunci, a fost doar o senzație, dar aveam să aflăm, să simțim pe propria noastră piele, prinși în mijlocul urgiei, că senzația aceea a fost îndreptățită și că, la propriu, am scăpat ca prin urechile acului de acolo, din Valea rea, așa cum se mai numește Vălișoara. Valea rea. Acum știu și de ce.

Relaxare, noaptea la foc, planuri pentru a doua zi

După ce, în drumul nostru până acolo, niște dulăi de stână, vreo șapte, mari cât casa, s-au repezit la mașină mai să o dezmembreze, de zici că erau toți mecanici auto angajați la dezmembrări, ne-am zis că trebuie să avem grijă pe unde o luăm, că sigur peste câinii ăștia o să mai dăm.

Chiar, acum, după multe zeci de ture de umblat pe coclaurile sălăjene, pot să spun că nu există loc în care păscutul să fie posibil, fără să fie cel puțin o turmă de oi, și, evident, câini. Niște câini care nu au nimic în comun cu dresajul, și nici ciobanii, majoritatea, nu au treabă cu asta, să-și învețe câinii că omul care nu-i cioban nu e de mâncare. Așa că orice ieșire în natură e un fel de ruletă rusească, varianta cu oi și câini ciobănești. Niciodată nu știi când o să vezi dulăii împroșcându-te cu bale, lătrând cu răutate și arătându-și colții, ca și cum natura ar fi exclusiv a ciobanilor și a turmelor de oi.

Evident, după ce am instalat cortul, după vreo două ore, în valea de sub noi am auzit oile, semn că stâna pe care am văzut-o la vreo 500 – 600 de metri depărtare e locul înspre care se îndreaptă. Nu-i nimic, este loc destul pentru fiecare. Deocamdată noi ne înfruptam din bunătățile primite de la Crina și Luci, niște prieteni de-ai noștri, care ne-au pregătit ditamai pachetul cu de-ale gurii pentru tabără. Plus că e atât de frumos acolo, încât nu mai bagi în seamă lătratul câinilor, ci lași căldura aceea verde a naturii să te cuprindă.

”Mâine mergem la Prisnel. Am mai vrut o dată să ajung acolo, când am fost la Stana Cozlii, dar n-am avut timp. De data asta, însă, avem timp destul”, i-am spus Ginei, stând în jurul focului și privind cerul de deasupra, un cer senin și plin de stele.

Către Prisnelu Vălișoarei

Ploaia care a început să bată darabana pe prelata cortului, odată cu lumina zilei, ne-a pus în așteptare, privind prin ușa cortului norii și perdeaua de ploaie din vale, o așteptare care a durat până aproape la ora 14, când, ploaia dând semne că se potolește, ne-am luat rucsacurile și am plecat către Prisnel.

Am ajuns repede în apropierea culmii, și ne-am zis că ajungem ușor sus, așa că, întâi, să ajungem la baza culmii într-un loc de unde să putem vedea stâncile, mai ales că, din depărtare, galbenul vălurit al stâncilor e cel care îți atrage atenția. Acuma, de multe ori ceea ce pare a fi ușor de făcut se dovedește a fi foarte greu, la fel cum a fost și cu traseul pe care l-am ales să ne apropiem de baza stâncilor, adică peste grohotiș și printr-un desiș cu spini atât de des, încât a trebuit să ne întoarcem pe unde am venit și să alegem altă cale de acces, adică ocolind pe pășunea din apropiere. Drumul de întoarcere prin grohotișul tăios ca sticla și care o lua la vale la fiecare pas greșit a fost chiar mai greu decât la venire, plus că, dacă te dezechilibrezi și cazi peste pietrele cu muchii ascuțite și tăioase, sigur te rănești. Și m-am rănit, că de, dacă ceva se poate întâmpla, atunci se va întâmpla.

Însă toți spinii și tăieturile au fost uitate odată ce am ieșit din desiș, iar Prisnelu ni se înfățișa în fața ochilor în toată splendoarea sa. Și aproape am alergat restul drumului, tot privind peisajul superb din jur, apoi, când stâncile culmii au ieșit la iveală cu totul, imaginea a fost una care ne-a făcut să ne oprim în loc, căscând ochii mari: ”Ooo, cât de frumos…”.

Sus, pe vârf. Cel mai frumos loc din Sălaj, și unul din cele mai frumoase locuri din România

Ne-am hotărât destul de greu să ne desprindem de acolo de unde puteam privi corabia asta ciudată, care pare agățată de cer. Adică, na, privind prin prisma a ceea ce înseamnă construcția unei corăbii, movila asta uriașă, platoul ăsta susținut de stâncile galben-gri vălurite, nu aduce nicicum cu o corabie, dar asta a fost senzația, privind cu ochii mari la ceea ce a reușit natura să facă. Parcă am fi privit o corabie. Iar senația asta, odată ajunși pe vârf, s-a amplificat și mai mult, și ne-am zis ”da, sîntem pe o corabie spațială, și putem naviga oriunde vrem noi”.

Drumul către vârf a fost mai mult un joc, pentru că nu ne-am propus să ajungem neapărat în vârf, ci, dacă o să ne permită timpul, să ne mai învârtim prin zonă. Însă au apărut în scenă câinii ciobănești. Am văzut dulăul uriaș cum scrutează zona, semn că turma vine și ea, cu ceilalți câini, însă nu ne-am făcut nicun fel de griji, ba, mai mult, ne-am creat un fel de joc de strategie în natură, un joc în care noi ne alegem traseul în așa fel încât să vedem câinii, dar câinii să nu ne vadă pe noi, ca un fel de joc de v-ați ascunselea. Și am ajuns, tot jucându-ne, într-un loc atât de plin de coarne (fructele ălea mici și roșii, care-s bune în compot), cum n-am mai văzut niciodată. Normal, am cules o grămadă, să-i duc mamei, acasă, timp în care ne făceam planuri cum o să decurgă jocul de strategie, în continuare. Însă jocul a luat o cu totul altă întorsătură, una care a adus escalada în prim-plan, o escaladă ”provocată” de niște căprioare, care stăteau ascunse în apropierea noastră. Și, cum ne-am pus în mișcare, căprioarele ăstea au luat-o la fugă peste grohotiș. ”Ei, dacă ele pot să urce pe acolo, înseamnă că putem și noi”, i-am spus Ginei, și am și luat-o pe urmele lor. Acuma, da, căprioarele au făcut să pară că urcușul nu e cine știe ce, doar au luat-o la fugă pe acolo, însă ceea ce a urmat a fost o escaladă periculoasă, pe un versant abrupt, cu o înclinație de vreo 60 de grade, și acoperit de grohotișul ăsta ca cioburile de sticlă, care, acolo, e omniprezent.

M-am uitat de multe ori în spatele meu, la hăul care se tot adâncea sub noi, și mi-am spus că ar fi bine ca Gina să nu privească înapoi, că o să o ia frica, și numai bine n-o să fie. Așa că am dat din gură, de chiar s-a și enervat la un moment dat, dar era singurul mod în care puteam să-i atrag atenția de la hăul de sub noi. Doar când am ajuns sus i-am spus să se uite, să vadă prin ce loc frumos am urcat. Apoi, dintr-odată, mi-am dat seama: escaladând peretele ăsta stâncos, pe urmele căprioarelor, cică, am ajuns foarte aproape de vârf. Și am luat-o într-acolo, mai mult din curiozitate, pentru că cei 651 de metri ai vârfului, așa, ca statistică, nu au nimic impresionant. Însă, odată ajunși la borna de vârf am rămas fără cuvinte, iar emoțiile m-au cuprins atât de tare încât mi-a venit să plâng. N-am mai putut scoate niciun cuvânt, și tot arătam de jur împrejur, un fel de limbaj mut: ”Vezi și tu, vezi cât e de frumos, așa-i că e atât de frumos că îți vine să îți iei zborul?”.

Am urcat pe bornă

ca și cum m-aș fi desprins de pământ și aș zbura deasupra locului ăsta superb, și am cuprins cu ochii, dar mai ales cu sufletul, toată frumusețea pe care natura mi-o oferea firesc, ca între prieteni. Și am rămas acolo, privind în jur, până hăt-departe, și privind de la marginea rotundă a platoului către orizont, iar senzația cum că ne-am afla într-o corabie agățată de cer s-a amplificat și mai mult decât privind corabia asta de jos, de la baza stâncilor. Și, ca să facă însuflețească și mai mult corabia, să-i umfle pânzele imaginației, cerul a căpătat o culoarea ciudată (prevestind urgia ce va fi să vină, așa cum aveam să ne dăm seama în doar câteva minute), iar razele soarelui scăpate printre nori luminau ca niște lanterne pământul. Și totul a făcut ca povestea corabiei să prindă viață, acolo, sus, pe Prisnelu Văii Rele sau Prisnelu Vălișoarei, în cel mai frumos loc din Sălaj.

Urgia

Am coborât către tabără cu gândul să mâncăm din bunătățile aduse, însă, privind cerul, norii negri au căpătat o formă și o consistență care prevesteau furtuna, o furtună care nu anunța nimic bun, având în vedere că trebuia să ne grăbim să strângem tabăra, înainte ca ploaia să ude totul.

Am simțit oarecum urgia, dar nici pe departe așa cum avea să se dezlănțuie, iar strângerea taberei a fost contracronometru, la propriu. Am pus bagajele în mașină, și am zis că trebuie să ieșim repede de acolo, că, dacă vine furtuna, la ce pantă avem de urcat, dacă plouă torențial, acolo rămânem. Am pornit motorul și n-au trecut 40 de secunde că a început urgia. Cerul, totul în jur s-a întunecat dintr-odată, iar ploaia și vântul au început să lovească din toate părțile. Am reușit să urcăm panta înainte să se formeze șuvoaiele de apă, și am crezut că am scăpat de ce a fost mai greu. Apoi, întunericul a devenit lichid, ploaia care cădea fiind atât de densă încât părea o perdea, și nu am mai reușit să vedem drumul, vântul scuturându-ne din toate părțile, și chiar am crezut că ne scoate de pe drum.

”Oprește, oprește, nu mai vedem nimic!”, mi-a strigat Gina, încercând să acopere vuietul. Am dat să opresc, dar crengile copacilor de lângă drum au început să cadă din toate părțile, lovindu-ne asurzitor. Mi-am dat seama că, dacă rămânem acolo, e de rău, așa că, metru cu metru, ghicind drumul, am ajuns până la biserica din Vălișoara, acolo unde eram la adăpost de crengile copacilor care zburau, efectiv, prin aer.

Am vrut să stăm acolo până trece urgia, dar am privit în oglinda laterală la șuvoiul de apă care creștea din ce în ce mai mult, iar gândul la viitură, la ce urmări poate să aibă, m-au făcut să plecăm de acolo, încet, foarte încet. Am început să coborâm pantele abrupte, apoi, cu groază, am văzut copacul care tocmai a căzut peste drum, în fața noastră. Nu ai timp să îți faci planuri, să te gândești cum ar fi mai bine, ci acționezi după instinct. Am ieșit din mașină, în torentul de apă care trecea deja de glezne, și am apucat de copac, trăgând de el cum am putut, încercând să ne facem loc de trecere, copacii rămași în picioare de lângă drum trosnind amenințător, și așa, captivi în acel loc, căderea unui alt copac ar fi agravat și mai mult situația.

”Pot orice”, mi-am spus, și m-am opintit, trăgând de copac până când creanga de care am apucat s-a rupt. Am tras creanga din drum, apoi am reușit să mut copacul, zgâriindu-mă și umplându-mă de noroi, atât cât să încăpem, și, atenți să nu cadă vreun copac peste noi, am ieșit din zona periculoasă.

Ploaia s-a oprit, la fel și furtuna. Am privit la imaginea de lângă noi: o rulotă auto, în care se adăposteau ciobanii, a fost răsturnată și mutată din loc, câinele de lângă privind speriat în jur.  Drumul era acoperit de crengi, însă abia când am ajuns în Letca ne-am dat seama de amploarea urgiei: garduri rupte, copaci căzuți peste case, stâlpi de curent de beton răsturnați, mașini distruse, oameni speriați. Am oprit, din nou. Un nuc căzuse peste drum, la intersecția cu drumul principal. Am ieșit din mașină și, împreună cu un localnic, am mutat crengile rupte (cele care se puteau muta) din drum, să putem ieși: ”Ai de capu meu, băiete, io așa ceva n-am mai pomenit. Că eram pe Someș, și toți au început să fugă care încotro. Io n-am știut ce se întâmplă și am rămas mai la urmă. Și m-o prins furtuna, de am crezut că mor, așe mă zgâlțâia dintr-o parte în alta. Aiaiai, așe mi-o fost de frică. Da tu de unde vii? Din Vălișoara? Ai, dom’le, api bine că ai scăpat, că acolo îi răi și numa când plouă, da amu, pă urgia asta. Bine că ai scăpat!”.

L-am lăsat pe om cu ale lui. Am intrat în mașină și de abia atunci am realizat prin ce am trecut. Am scăpat ca prin urechile acului. Și când te gândești că furtuna a ținut vreo 20 de minute, ca și cum natura ar fi scuturat o scamă infimă de pe umărul ei, un fel de a avertiza: ”Vezi, pot să fac și așa ceva”.

Pe drumul către casă,

am privit tăcuți în jur, la dezastrul lăsat de trecerea furtunii. Apoi, cerul s-a transformat într-un tablou impresionist, norii colorați, aprinși, plutind ca și cum ar vrea să compenseze rănile lăsate de furtună. Un tablou superb, de altfel.

Ne-am privit unul pe altul, frumosul găsit pe Prisnelu Vălișoarei împletindu-se cu urgia care tocmai a trecut, un contrast puternic, dar la fel de plin de emoții. Și, plini de emoții, retrăind totul cu intensitate, am spus aproape deodată: ”Ce aventură!”

  • prisnel_valisoara_salaj__1_
  • prisnel_valisoara_salaj__3_
  • prisnel_valisoara_salaj__2_
  • prisnel_valisoara_salaj__4_
  • prisnel_valisoara_salaj__5_
  • prisnel_valisoara_salaj__6_
  • prisnel_valisoara_salaj__7_
  • prisnel_valisoara_salaj__8_
  • prisnel_valisoara_salaj__10_
  • prisnel_valisoara_salaj__11_
  • prisnel_valisoara_salaj__12_
  • prisnel_valisoara_salaj__14_
  • prisnel_valisoara_salaj__15_
  • prisnel_valisoara_salaj__16_
  • prisnel_valisoara_salaj__29_
  • prisnel_valisoara_salaj__18_
  • prisnel_valisoara_salaj__19_
  • prisnel_valisoara_salaj__21_
  • prisnel_valisoara_salaj__23_
  • prisnel_valisoara_salaj__25_
  • prisnel_valisoara_salaj__26_
  • prisnel_valisoara_salaj__27_
  • prisnel_valisoara_salaj__28_
  • prisnel_valisoara_salaj__30_
  • prisnel_valisoara_salaj__31_
  • prisnel_valisoara_salaj__33_
  • prisnel_valisoara_salaj__34_
  • prisnel_valisoara_salaj__35_
  • prisnel_valisoara_salaj__36_
  • prisnel_valisoara_salaj__37_
  • prisnel_valisoara_salaj__39_
  • prisnel_valisoara_salaj__40_
  • prisnel_valisoara_salaj__38_
  • prisnel_valisoara_salaj__32_
  • prisnel_valisoara_salaj__41_
  • prisnel_valisoara_salaj__42_
  • prisnel_valisoara_salaj__43_
  • prisnel_valisoara_salaj__44_
  • prisnel_valisoara_salaj__45_
  • prisnel_valisoara_salaj__46_
  • prisnel_valisoara_salaj__47_
  • prisnel_valisoara_salaj__48_
  • prisnel_valisoara_salaj__49_
  • prisnel_valisoara_salaj__50_



 
  

3 comentarii

  1. razvan says:

    Foarte frumoasa zona si ideea aceasta de relatare! Poza cu acele fascicule de lumina printre nori…Uau! Pe de alta parte incep sa ma gandesc ca vijeliile acelea nu vor mai fi asa rare pe viitor:(.

    • Calin says:

      Multumesc de aprecieri, Razvan. Si, da, din pacate, vijelii de genul asta si eu cred ca o sa fie din ce in ce mai dese pe viitor

  2. Medve Aurel says:

    Sunt multe locuri deosebit de frumoase în Sălaj, iar Culmea Prisnelului, din Vf. Prisnel până la Piscuiul Ronei, oferă cu generozitate asemenea locuri. Am fost pe toată culmea, de multe ori, cu zeci de copii din Năpradea, dar niciodată nu le-am spus că Prisnelul ar fi cel mai frumos loc din … dar asta nu înseamnă că nu-s de acord cu aprecierile pe care le-aţi prezentat. Felicitări şi drumeţii minunate!

Leave a Reply

Your email address will not be published.