|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Primăveri cu Bunica

Fugi durdure în padure/ nu veni la.. /să-i iei râsul, să-i dai plânsul,/că cu pană măturat-oi,/ cu cuțitul tăiet-oi,/ în fundul focului țăpati-oi.

Azi dimineața, cu o cană mare de cafea în față și cu Bunica la telefon, am trecut în revistă ce flori au înflorit până acum. Ei in gradina casei din Mirșid, mie în trei glastre de ceramică albastră, bavareză, pe care mi le-am rânduit pe terasă. Deocamdată, fiecare avem un braț galben de narcise și vreo trei pumni plini de zambile. Eu cred de fapt că buni are mai multe, dar gentilă cum e ea, la numărătoare îi dau doar asa puține ca să nu-mi umbrească mie primăvara (asta nu s-ar întampla, cu siguranța, dar buni nu are cum să știe).
Altădată în grădină erau altfel de flori. Nu mai multe ori mai bune, ci altfel. Erau furculița-paștelui în loc de focus și panseluțe timpurii crescute lângă narcise.
Pe atunci, buni le săpa și le rărea sau le muta dintr-un colt in altul al grădinii impreuă cu buni Carolina, mama ei si străbunica mea. Eu cu sora-mea Ale eram ocupate doar cu a șterpeli din dulap primele fuste de primăvara, pe care le trăgeam peste ștrampii groși și oribili care au marcat copilăria copiilor din comunism. Totul se petrecea fără acordul bunicilor, însă odată ce ne făceam apariția defilând în ogradă, era deja prea târziu ca să se mai poată instaura dictatura pantalonilor.
Cam asa au început toate primăverile copilăriei mele. Cu flori și bunici între straturile colorate, cu mine și Ale scoțând subit fustele la purtare. Si mai era ceva. Mai erau bobocii pufoși de gâscă, mulți, pentru care buni ne trimitea pe rât, să le culegem iară și urzici.
– Buni, dar nu vă săturați să țineti atâtea gâște în bătătură? Că imi amintesc că făceau mizerie și nu era ușor cu ele. – Nu era ușor, dar nici așa greu nu era. Vezi tu, le țineam pentru carne, pentru pene. Pe atunci, făceam perne și dricaie în casă, nu se cumpărau cum se cumpără acum. Și trebuia să ai multe pene ca sa stea pernele înfoiate, iar dricaiele să fie călduroase.
Si erau. Într-un colț al cămării, în saci curați de pânză, bunicile strângeau penele până ajungeau sa le folosească. Si tot acolo, agățat într-un cui, era un buchet de pene lungi de gașcă, albe și lungi, legate cu un șnur roșu. – Dar penele de descântat le mai ții minte? o întreb pe buni la telefon. Le mai țin, dară. Și tăcem pentru o secundă amândouă, cu gândul la buni Carolina. Ea era cea care le folosea la descântat și ajunsese să fie cunoscută peste sate pentru meșteșugul ăsta. Descântatului cu pricina ea ii zicea “cotat de spăriet la pruncuți”. Adică, părinți cu bebeluși care aveau probleme cu somnul ori plângeau de sarea cămașa pe ei când era vorba de întâlnirea cu Moș Ene pe la gene veneau la buni Carolina să le descânte odraslele. – Si le descânta? – Le descânta. Nu a fost o data sa zică nu, dar le spunea de la început că poate iese, poate nu. – Și a fost să nu iasă? – Drept să-ți spun, nu, acuma că stau să mă gândesc. Nimeni nu a venit să spună că nu a ieșit. Aia de au venit înapoi, au venit să-i mulțumească. – Deci descântecul funcționa?

Bag seama ca da, deși eu multi ani nu am crezut. Așa ii, nu am crezut. Dar acum târziu, când măicuța era deja tare bătrână, a venit într-o duminică pe seara un bărbat cu mierea, din Zalău. Aveau cu ei un pruncuț de vreo 2 ani. Era vara, noi stăteam pe trepte la umbră. Si au zis că de vreo 4 săptămâni, copilul a încetat să mai spună cuvinte. Se făcuse mut ca un pește și niciun doctor din cei pe unde l-au dus nu i-o aflat nimic. Toți ziceau că nu văd să fie vreun bai, atăta ca băiatul nu mai vorbea. Si i-o zis la maicuța: ” Lele dragă, am auzit de dumnieta că știi cota si te rugam mult sa vezi de poți să ne ajuți, că nu mai știm ce sa facem și unde să ne ducem cu copilul”. – Si ce-o zis buni Carolina? – Ce sa zică? Le-o zis “țucu-vă, io îi pot cota și de o fi spăriet de oareșce, l-am face bine”. Si s-o dus măicuța de o adus un cuțit și o pană ală de gâscă si i-o cotat. Am stat acolo pe trepte toți, că acolo i-o cotat. Muierea își ținea pruncuțul pe genunchi. Cam un sfert de ceas și o fost gata. Oamenii au întrebat cât să-i plăteasca, dar măicuța nu o luat niciodată bani. Si oamenii au plecat la Zalău, ca din Zalău erau. La o săptămână, în cealaltă duminica, iar au venit. Si amândoi zâmbeau și nu mai puteau de bucurie și ne-o zis ca li s-o vindecat copilul. “Lele dragă, ne-am pornit către Zalău de aici, iar prin Crișeni am intâlnit ciurda și a trebuit să încetinim. Si numai ce începe Bogdănel să vorbească, zice vaca, uite vaca! Era pe bancheta din spate, în brațe la nevasta. Si de atunci, vorbește si zice cuvinte ca pentru vârsta lui si toată pauza asta si tăcerea din ultimele patru săptămâni parcă nici n-ar fi fost! Lele draga, cum să-ți mulțumim?”. Au vrut iar a sa-i dea bani, dar măicuța nici sa nu audă de așa ceva. Si âi adusesera si o ciocolată si pe aia măicuța a primit-o. – Buni, si tu crezi ca l-a vindecat pe copil cu “cotatul”? – Până atunci, as fi zis ca da de unde! Sunt povesti! Dar atunci am început să cred. – Si de unde învățase buni Carolina descântecul? – Drept sa-ti spun, habar nu am. M-am gândit și eu la asta acum cativa ani, după ce măicuța murise deja, dar nu știu. Vezi tu, eu nu am crezut in lucrurile astea si nu le-am băgat în seamă. Măicuța toată viata ei o cotat la lume, când avea lumea nevoie de cotat. Dar de unde învățase, asta nu ti-as sti spune. – Nu ai fost niciodată interesată să înveți să coți si dumneata? – Dacă aș fi crezut, poate. Dar până la bărbatul și muierea de care ti-am zis nu am crezut. Cu toate că mereu au venit oamenii la ea sa ii ajute. – Si cum era descântecul ala, mai știi? – Mai știu. Învârtea și făcea semnul crucii cu un cuțit deasupra copilului, să taie raul, iar cu pâna de gâscă trecea pe deasupra ca și cum ar mătura răul ăi l-ar da deoparte. Si zicea încetișor asa:
“Fugi durdure in padure/ nu veni la Bogdanel/sa-i iei râsul, sa-i dai plânsul,/ca cu pană maturat-oi,/ cu cuțitul taiet-oi,/ in fundul focului tzăpati-oi”.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*