Direcţionează 2% pentru un altfel de jurnalism.
Formularul poate fi descărcat AICI
|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Poveşti sălăjene cu strigoi, uriaşi şi minuni la gura sobei, de Revelion

Un Revelion obişnuit, la un fel de „Nu te supăra frate“ modern, tort de mere coapte, răcituri, raclette, multe, multe prăjituri la lumina lumânărilor şi poveşti ce par luate dintr-o carte de basme româneşti, dar încă vii.

povesti-salajene

Osul de uriaş de la Motiş

„Îmi plac poveştile din bătrâni, am crescut cu ele. Unchiul îmi tot povestea că odată, în timp ce ara un teren pe care îl avea la Motiş, s-a oprit plugul în ceva foarte mare. Au tot dezgropat acel ceva, până ce au dat de un os uriaş, de statul unui om, de forma unui femur, şi atunci şi-au amintit de uriaşii din biblie, de Grădina Zmeilor şi de alte poveşti spuse de moşul bunicului. La Motiş, oamenii fac şi acum semnul crucii pe vacă după ce o mulg, ca să nu îi ducă strigoii laptele prin piciorul de la scaun. Sună ciudat şi de-a dreptul hilar, dar erau oameni în sat care şopteau cuvinte doar de ei ştiute în prezenţa vacii, şi rămânea fără lapte o zi sau mai multe, până omul revenea şi cu alte cuvinte bolborosite ridica vraja, şi vaca dădea lapte din nou. Doi vecini nu şi-au vorbit cu anii, unul dintre ei convins fiind că vecinul îi fură tot laptele, prin piciorul de la scaun, cu ajutorul strigoilor.“

Strigoii de la Meseşeni

„Bunica îmi povestea cum într-o noapte doi nuntaşi se întorceau de la petrecere din Fetindia, şi erau cam ameţiţi, şi veneau aşa câtingan, pe după gât, lălăind şi povestind. La un moment dat, în vârful dealului, unul dintre nuntaşi lasă mâna mai jos pe spatele consăteanului şi dă de o coadă. Înebunit de spaimă, o ia la sănătoasa şi nu se opreşte decât în Meseşeni, în sat, unde caută peste tot fârtatele de nuntă şi de drum. Nicăieri. Bag seama că murise, şi el se plimbase cu strigoiul lui. După întâmplarea asta, în vârful dealului, acolo unde s-au oprit cei doi, oamenii au contruit o răstignire, care există şi acum. Oh, şi să vă mai zic una: ştiţi cum îi spuneau sătenii căruţei care venea să strângă în canistrele alea mari de aluminiu laptele de la oameni?! Strigoaia!“
„Şi la Motiş este o vorbă: M-au purtat strigoii, de m-au ameţit. Aşa a spus şi omul care ne ajuta la lucrat pământul, ajuns la noi în casă pe la două noaptea, dezorientat, că l-au tot purtat strigoii de l-au nebunit şi nu a mai găsit casa nicicum, deşi s-a tot învârtit prin sat“. “Da, şi la Meşeşeni este un loc sus pe deal, unde bătrânii povestesc cum au purtat strigoii o fetiţă, care a şi murit acolo, pentru că nu s-a mai ştiut întoarce.“

Umbrele albe din vâlcea

„Eu nu cred în aşa ceva, toate au o explicaţie, la noi în sat era un loc pe care oamenii îl traversau că făcea parte din drum, dar animalele îl ocoleau mereu. S-a adus preot, s-a făcut slujbă şi nimic. Animelele refuzau să treacă pe acolo, indiferent de momentul zilei, până s-a descoperit că era în zonă un fir de curent care transmitea electricitatea în pământ şi animalele o percepeau. Totuşi, ştiu o poveste cam fără explicaţie. A păţit-o un coleg de-al meu, om serios, când era puştan de zece ani. L-au trimis ai lui pe câmp după vacă, cu ştrafu. A mers băietanul, a luat vaca, a legat-o de capătul căruţei şi a venit încetuc către casă. La un moment dat, într-o vâlcea, animalele au prins a se agita nevoie mare, ca şi cum le-ar fi păscut un mare pericol. Pe dum, nimic, nici în faţă, nici în spate. Totuşi, undeva în dreapta, la vreo 50 de metri, în vâlcea se vedeau două umbre albe stranii şi nimic altceva. Au ajuns, în cele din urmă, acasă fără ca nimeni să-i poate explica băietanului ce s-a întâmplat de fapt, ce erau acele umbre albe şi de ce s-au speriat animalele. Explicaţia nu a găsit-o nici acum, după 50 de ani.

povesti_la_gura_sobei

Răstignirea de la Bobota şi vindecarea miraculoasă

„Hmmm. Ştiu şi o poveste. Am auzit-o chiar astăzi. Dacă nu ar fi vorba de prietena mea cea mai bună din liceu, mai, mai că nu aş crede-o, dar aşa… O cunosc prea bine ca să ştiu că e treabă serioasă şi că ea, acum medic în toată firea, nu-mi toarnă gogoşi cu miros de dulceaţă de trandafiri, în amintirea anilor de liceu. E o poveste ciudată pe care a păţit-o chiar ea, a marcat-o şi îşi face timp să o repete oricui e dispus să o asculte, ca şi cum ar vrea să transmită că încă se întâmplă miracole. Totul a pornit de la o simplă carenţă de magneziu. S-a manifestat chiar în timpul serviciului, în laboratorul spitalului în care lucrează. Pur şi simplu şi-a simţit braţul şi piciorul drept blocate şi nu a mai putut ţine eprubeta care o avea în mână. A fost luată repede de colegi şi dusă la analize. Stocul de magneziu din organism aproape la zero. Tratament şi revenire completă. Apoi într-o zi şi dintr-o dată, sunete mult amplificate. Lingura în farfuria cu ciorbă o percepea ca vâslitul unei bărci pe un lac. Apa de la robinet, cascada Niagara, vorbele oamenilor, urlete în difuzoare uriaşe. Mersul furnicilor îl auzea ca pe marşul unei armate, căderea frunzelor ca explozia unei şampanii la deschidere. Izolare totală, două luni, în cameră antifonată la spital, prin care sunetele pătrundeau ca printr-un zid de hârtie, analize peste analize, suspiciuni de cancer la nervul auditiv şi alte cele. Apoi mers la Cluj, alte analize. Concluzia? Nervul auditiv, modificat din cauza lipsei de magneziu cronice. Un caz rar. Doar câteva cunoscute la nivel mondial. Şanse de revenire? Nule. Medicii, miraţi că încă nu a luat-o razna după două luni de zile nedormite. Purta dopuri de urechi pentru atenuarea sunetelor, care nu o ajutau prea mult. Mai degrabă un fel de placebo. Apoi un drum la Crasna la bunica ei. O oprire scurtă la răstignirea de la Bobota. O fetiţă de câţiva ani, care era la marginea drumului cu fraţii şi părinţii ei, a venit la ea, i-a luat dopul de urechi pe care îl avea în mână şi i-a spus: Tu nu mai ai nevoie de asta. Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sunetele au revenit la intensitatea normală. Din acel moment, prietena mea aude doar atât cât e firesc şi dat oamenilor să audă, nici mai mult nici mai puţin. Și tot de atunci, a devenit un medic care crede în miracole.“

Sălajul e plin de astfel de poveşti. Lista rămâne deschisă.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*