Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

Povești din Uileacu Șimleului: Interviuri cu bunica – XVIII. Radio cu baterii, pomana porcului, spaghete scurte

– Bözsi avea cincizăci de ani când o făcut gălbinare. M-am internat şi eu în spital, căci trebuia să fie cineva lângă ea, s-o îngrijească. Am dormit într-un pat cu ea, cu toţi ceilalţi bolnavi de hepatită şi vezi, nu am luat boala. Doctoru’ Rónai o tratat-o, i-o dat doar somnifere tari, săraca Bözsi era aşa de buimacă. Rónai ăsta o crezut că dacă nu umblă e şi înapoiată mintal. Dar ce deşteaptă o fost! I-o ştiut pe tăţi din sat, o ţinut minte cine când s-o născut, când o luat prima împărtăşanie, când s-o însurat, când l-o lăsat nevasta, când o murit. Ştia şi locul lucrurilor din cămară, chiar dacă n-o fost niciodată înăuntru. Când căutam uleiu’ sau zahăru’, ea îmi zicea: „Uită-te, mamă, la capătu’ raftului, acolo tre’ să fie!”. În spital o albit de tăt. Până atunci avea părul castaniu lung până la brâu. O trebuit să-l tăiem. În fiecare săptămână o pieptănam, îi împleteam părul şi i-l legam în coc. I-am tăiat părul aşa împletit, apoi copiii s-o jucat cu el prin curte. Ştia şi ce se zicea la radio. Ținea minte tăt, şi veştile toate. Îi ştia pe tăți crainicii după nume.

– Când v-aţi cumpărat radio pentru prima oară?

– Irma, maică-ta, ne-o luat un radio de la Oradea-Mare, acolo a început să lucreze după facultate. Era prin şaizăcişipatru. O venit cu trenu’ într-o zi de duminică, nici n-am aşteptat-o, o intrat şi ne-o întrebat: „Este ceva bun de mâncare? Că se dă muzică de petrecere!”. Era cu baterii, îi zicea tranzâstor, un pic mai mare decât o cutie de papuci. Delta, aşa scria pe el, mi-aduc aminte. Intrau în el patru baterii lungi. O costat 1300 de lei. Irma l-o plătit în rate, în fiecare lună i-o tras din salar o sută de lei vreme de un an. Atunci încă nu aveam băgată lumină în casă.

– Când a fost electrificat Uileacul?

– Parcă prin şaizăcişicinci, dar nu o băgat toată lumea, că ce crezi tu, era tare scump! Mai înainte, prin anii cincizăci, o fost la capătul satului un atelier de fierari şi grajdurile de la colectivă, acolo era un generator, făceau curent electric. Dar era tare slab. Dădeau curent dimineaţa de la cinci până la opt. Seara, iarăşi, când se întuneca, până pe la unşpce, apoi îl luau iar. Mumă-ta o avut nunta în şaizăcişişapte, i-o rămas două mii de lei de la dansu’ miresei, după ce i-o plătit pe scripcari şi pe tăţi. Am întrebat-o, ţin banii sau ce fac cu ei? Irma ne-o zis: mai bine să băgăm lumina, că fix atâta costă. Dar să nu crezi că mintenaş ne-am luat frigider sau televizor! Primul televizor l-o avut Heté János. Tăţi din sat se duceau la el să vadă meciu’. Or urcat antena sus, pe Sutak, pe colină, să poată prinde ungurii. Se vedea cu purici, da’ aşa se uitau la el.

– Şi cum vă distrați voi?

– Apăi, de pomana porcului. Toată iarna umblam la pomana porcului. Se începea tăiatu’ prin noiembrie. Cu o seară-nainte, bunu’ tău pornea să-i cheme pe fraţi, veri, rude, vecini apropiaţi, oameni de bună-samă. Dimineaţa în zori veneau la tăiat. Le dădeam de beut pălincă și de mâncat slană cu ceapă și pâine prăjită. O femeie trebăluia numai cu gătitu’. Casa, camera mare era plină de lume. Pentru prânz făceam ciorbă de varză murată, pireu de cartofi cu carne şi mujdei. Pentru cină făceam sarmale, cartaboş şi sângerete. După cină ne distram, atunci veneau şi mascaţii. Bărbaţii se-mbrăcau în femei, de nu-i puteai recunoaşte și trebuia să le dăm din toate. Până atunci nu plecau. Ginerele tuşei Borica, Martin András, avea o voce frumoasă, puteai dansa când cânta el. Era din Şamşud. Odată, eram aşa de mulţi la pomana porcului, că ne-am urcat în podu’ casei şi acolo am dansat. Bunu-tău o închis uşa, să nu poată pleca musafirii. Ne-am distrat până-n zori. A doua zi duceam de gustare şi vecinilor mai îndepărtaţi. Carnea o puneam la fum o parte şi o parte cu sare. Afumam în pod, deschideam uşa hornului, ca fumul să se ducă pe carne. Iar când tăiam orătănii sau luam carne proaspătă şi n-o foloseam pe toată, o puneam într-o vadră, peste ea puneam frunze de urzici şi o coboram în fântână, și așa se mai păstra o zi-două. Mai demult, carne mâncam doar o dată pe săptămână, duminica sau vara, când erau muncile câmpului, la căpălit, la seceriş. Nici acum nu poftesc eu carne, numai rareori. Pentru astă-seară i-am zis lu’ mumă-ta să facă spaghete cu păpricaş de ciuperci. Se găsesc deja și aici, la noi, la prăvălie, nu-s aşa de lungi ca la oraş, ăsta-i un fel de spaghete scurte. Dar îs bune şi astea, ajunge cât îs de lungi!

 

traducere din limba maghiară: Stracula Attila

Print Friendly
Share

1 comentariu

  1. eo says:

    frumos sună în româneşte

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*