– Pe noi ne-o învăţat învăţătorul Balázs. El o fost şi cantor la biserică. O avut trei copii, cel mai mare era Laci, apoi era Sándor, lui îi ziceam Băieţaş şi cea mai mică era Ilonka. Băieţaş o fost ofticos, i s-o tras de la o răceală, că pe atunci nu era încă penicilină şi mulţi mureau de oftică și de aprindere de plămâni. Şi Janos s-o îmbonăvit, dar mama-soacră o adus lipitori de la Cehei, i le-o pus pe spate şi aşa s-o vindecat. Când Irma o avut aprindere de plămâni, prin ’51, era deja penicilină, i-o ajuns o singură injecţie și s-o vindecat.

– Povesteşte-mi mai multe despre acest Băieţaş…

– Băieţaş ăsta era tare glumeţ, bine crescut şi drăguţ. Când am ridicat şura, o venit şi ne-o zis cum ar trebui făcut: aici aşa ar trebui, şi aici aşa ar trebui. O zis: lui îi trebuie o fătucă care să n-aibă nicio hibă, nici măcar la degetu’ mic. Da’ nu o mai apucat să se însoare, o murit holtei, la nici treizăci de ani. O ştiut că nu va trăi mult. Când trecea aici pe stradă, pe sub geamu’ nostru, striga către mama-soacră: „Nană Zsuzsi, când îmi veţi cânta: „Paradisul cel cu flori, o, raiul cel fără de nori”? Mama-soacră o lua pe glumă: „O, Băieţaş, încă nu o venit vremea!”. Şi, într-o noapte de iarnă, în ’48, o murit. O venit învăţătoru’ Balázs, ne-o chemat să ne ducem să-l îmbrăcăm. I-o zis lui bunicu-tău: „Piaptănă-l frumos, căci tare i-o plăcut să-i stea păru’ frumos!”. În noaptea aia, când o murit Băieţaş, celălalt băiet, Laci o venit acasă din prizonierat din Rusia. Bunu’ Dumnezeu pe unu’ l-o luat, pe celălalt l-o dat înapoi. Tăt pământu’ din Csahóc, din spatele caselor de aici era a lor. L-o cumpărat de la ai lui Böjti Dani, care erau chiaburi. Ăia şi-o prăpădit toată averea, zilnic se duceau cu căruţa la Şimleu, la restaurant, mâncau ficat de gâscă, comandau mâncărurile scumpe, beuturi alese, restaurantu’ le-o tocat tăt pământu’. L-o cumpărat învăţătoru’ Balázs. După ce o venit colectiva, tot pământu s-o împărţit în câte douăşcinci de arii.

– În câte douăzecişicinci de arii?

– Da, numai atâta pământ putea avea un om, douăşcinci de arii. Şi nouă ne-o dat un pogon, iar pe partea aialaltă, care o fost a noastră, ne-o luat. Mai târziu tătă familia Balázs s-o mutat la Oradea-Mare. Ilonka ne trimitea scrisoare de ziua morţilor şi ne ruga să ducem la mormântu’ lu’ Băieţaş un buchet de flori. O trimis o ilustrată pe care o scris: „Ce frumoasă putea fi toamna la Uileac! N-o s-o mai văd niciodată.” Am cumpărat locul lor de veci, acolo voi fi şi eu îngropată, lângă Băieţaş. Învăţătorul Balázs era de-o seamă cu mama-soacră, dar o trăit mult mai mult, o murit în ’75, acolo, la Oradea-Mare, la nouăzăci de ani. Cât încă stăteau aici, pensionar fiind, tăt mai avea apucături de dascăl. Odată am trimis-o pe mumă-ta la ei. Păi, ce crezi? O ascultat-o din toate lecţiile! Irma era în clasa întâia, nu cunoaştea litera I, bătrânu’ o luat joarda şi i-o dat în palmă. Irma o venit acasă plângând, că ea nu se mai duce acolo veci.

– Pe timpul colectivului cum aţi trăit?

– Cum se putea, cu nevoi. Bani aveam numai dacă vindeam câte ceva. Am avut o singură vacă, de la care vindeam laptele şi brânza. Îmi aduc aminte, că nevasta lui Nagy Miklós ne-o adus odată două ouă, iar noi i-am dat un litru de lapte. Dacă adunam într-o săptămână vreo treizăci de ouă, nişte fasole, un pic de făină de mălai, de grâu, le duceam la piaţă, să pot cumpăra celelalte alimente pentr-o săptămână. Vindeam şi pălincă. Pentru doi litri de pălincă primeam 50 de lei. Asta ne-a ajungea de mâncare pentr-o săptămână.

– Vi se cumpăra țuica? Nu aveau cu toţii?

– Păi o fost cine să cumpere, mai ales beţivanii. O stat aici, sub cimitir un burlac, Kiss Kovács, se trăgea dintr-o familie săracă, avea o casă mică, cum mergem spre pusta lu’ Simonyi, la cimitir, pe-unde acum este o livadă de pruni. Mumă-sa l-o lăsat aici, ea s-o măritat la Ilişua şi el o rămas cu tuşă-sa. O femeie mică şi brunetă, Kovács Máriskó. Avea gută la picioare şi nu putea umbla. Kiss Kovács o ridica în spinare şi o aducea aici la noi, să povestească cu Bözsi. Mare figură de om era. S-o dus odată la boldă şi o cerut de băut. Vânzătoru’ i-o zis că nu-i dă cu-mprumutu’. El i-o zis că nu-i trebe cu-mprumutu’, îi trebe gratis. Recita copiilor poezii, dar nu de Petőfi, nu, ci zicale născocite de el. Bözsi, când era supărată, că ce va fi cu ea, dacă io mor, tot timpul îi aminteam de bețivani: „Vezi, Kiss Kovács, Józsika, şi János din vecini, tăţi or plecat frumos, rând pe rând, nu o rămas pe capul nimănui.”.

– Fiul lui unchiul Ferenc a fost şi el beţiv…

– Da, sigur, s-o mutat departe de-aici, la Motru, apoi o devenit beutor, cu toate că o avut o slujbă bună, o lucrat la miliţie. În optzăcişidoi o fost acasă pentru ultima oară. Când o venit îi lipsea un deget de la o mână. O venit la noi, şi m-o întrebat dacă ştiu cine o fost Paul Chinezu? Dar nu mi-o zis ce o păţit la deget. Dup-aia nu l-o mai văzut nimenea, s-o dus în lumea mare. Şi-o părăsit soţia şi fiica destul de măricică. Apăi aici o fost şi care o avut nevastă şi totuşi s-o destrăbălat. Ăştia îi strică şi pe alţi. O femeie ce stătea la câmpu’ satului, nevasta lui Imre, era beţivană, atâta o beut, că s-o luat şi bărbatu’su după ea. În zi de anu’ nou coborau pe uliţă, se ţineau unu’ de altu’, şi cântau: „Nimeni nu mă cheamă-năuntru…”, şi cum cântau dintr-odată s-o rostogolit amândoi în zăpadă.

– Ţie nu ţi-a plăcut băutura?

– Io n-am intrat niciodată în cârciumă. Nici pentru un pahar de sifon. Io nu! Odată, eram în piaţă la Şimleu mai mulţi din Uileacu, vine la noi un om din Şimleu, eram cu cumătra, ne cunoşteam, şi ne zice: „Veniţi, să vă iau un deţi de pălincă!”. „Nu mă duc io, pentru nimic în lume! Cum nu, să vorbească în sat, că o văzut-o pe nevasta lui Nagy János în crâșmă!”

– Şi acum?

– Acum o glajă mică de țuică de prună mi-ajunge şi trei săptămâni!

traducere din limba maghiară: Stracula Attila