Se încheie încă o ediție a Târgului de la Fechetău, iar toamna poate să își continue netulburată coborârea peste culmile deja ruginii ale Negreniului. Dacă ești ardelean, târgul ți-e cunoscut desigur, poate din anul ăsta, poate din cei trecuți. Dacă ești, însă, german care acum a pus pentru prima dată piciorul pe ulițele lui, printre tarabe și mese cu de toate, atunci totul are un gust nou, o mireasmă aparte, de mere tomnatice, și o forfotă în care descoperi lucruri de acasă.

Întâi și întâi, preumblarea prin târg începe cu turtă dulce, sub cele mai trăznite și șugubețe forme, de iepuraș, pisică, inimoare și căsuțe cu acoperiș roșcovan. Babe-ul meu german umple o plasă și, la sprâncenele mele ridicate, îmi explică logic că e un desert de care nu are parte în fiecare zi. Așadar, cu desaga de turtă dulce la purtător, purcedem printre mese și tarabe.

Catargul cu steagul RDG

Nu avem un țel anume, nu căutăm nimic, doar zgâim ochii, încercând să cupridem cât de mult din povestea de anul ăsta a Negreniului. Și poate tocmai de-aia, dar și pentru că babe-ul meu e neamț sadea, ca printr-o făcătură, ni se lipesc de retină și de mâini doar lucruri care au de-a face cu țara lui natală. Mai întâi, îl văd că se oprește în loc, ca și cum ar scruta zările. Mă uit și eu în depărtare – drept e că toamna asta pădurile și culmile satului sunt splendide, învăluite fiecare în nuanțe care de care mai spectaculoase – dar știu că nu la peisaj se uită babe. Privește atent la un steag german, ce flutură agațat de un par înalt ce pare subit un catarg ce veghează marea de oameni. – Îi vezi stema? E stema Germaniei de Est, unde m-am născut eu. Ia stai așa, să i-l arăt mamei! Și numai ce-l fotografiază rapid cu telefonul și trimite poza la peste o mie de kilometri distanță, încântat și mai să strige Evrika!. – Oare o fi de vânzare? Dacă e, îl cumpăr! Nu e, dar ne întreținem câteva minute cu proprietarul tarabei, de la care aflăm că nici măcar nu știe cum a ajuns steagul în posesia lui. L-a găsit, la o curățenie de toamnă, în beci, sub un maldăr de zdrențe, și l-a păstrat. În aceeași toamnă, l-a luat cu el la târg și, cum deverul a fost nesperat de bun și câștigul pe măsură, și-a zis că steagul în culorile RDG, cu stemă la mijloc, i-a purtat noroc. De-atunci îl cară cu el la toate târgurile, ca pe un prieten de nădejde, iar prietenii nu se vând.

Anne de la Tegernsee

La vreo zece mese mai încolo, dintr-o sumedenie de exponate, ne atrage imediat o fotografie, ovalul ei fiind prins într-o ramă veche, din faianță. În alb-negru, cu părul strâns de pe tâmple și adunat cuminte într-un coc la spate, serioasă precum bluza închisă la culoare și decorată cu un guler alb, ne privește o fată. Pare să aibă vreo 18-20 de ani și, ca într-o încercare de confirmare, întoarcem fotografia. Surprinși, găsim un întreg text în germană, scris cu cerneală care cândva se poate să fi fost roșie, dar care acum e de un arămiu șters. Citim pe nerăsuflate, amândoi cu voce tare, la unison: “Această fotografie o reprezintă pe mama, Anne Weissbecker, când ea locuia în Rottach – Egern, pe malul lacului Tegernsee, și se afla în posesia părinților ei. Vremuri aspre, înainte de primul Război Mondial, cu puțin timp înainte să îl cunoască pe Edgar, cel care avea să îmi devină tată”. Cuvintele se rostogolesc pietroase, ritmul e și el greoi și bolovănos, cu totul dintr-un alt timp, dintr-un alt secol – după cum observă babe – și scot la iveală un crâmpei dintr-o poveste ce cândva era vie, tânără și aproape la început. Cum l-o fi cunoscut Anne pe Edgar? Oare s-au plimbat pe malul lacului Tegernsee? Oare le-or fi dat voie părinții sau s-or fi întâlnit doar în salon, sub supravegherea adulților? Oare Anne i-o fi cântat lui Edgar la pianul care împodobea mai toate casele germane înainte de primul Război Mondial? Oare cum i-a schimbat războiul? Oare… și întrebările mi se succed atât de repede în minte, încât nici nu am când să le rostesc. Babe-ul meu german nu mă poate ajuta decât cu niște informații care nu-mi elucidează povestea Annei, dar măcar mi-o plasează spațial. Ca să vă dați seama unde locuia Anne, atât de cuminte și “în posesia părinților ei”, ei bine, aflați că lacul Tagernsee e în Bavaria, în sudul Munchenului, la vreo 40 de kilometri de granița cu Austria. Iar dacă Anne e un nume încă folosit, Edgar a ieșit demult din preferințele nemților când e vorba să-și numească odraslele. Un nume care a apus, la fel ca povestea din ramă de faianță.

Medalia olimpică

La o altă masă, ne atrage atenția o medalie așezată într-o cutie, pe o pernuță de catifea și ea încercată de colbul vremii. Babe o ridică și o cercetează pe toate părțile. – E o medalie veche, din RDG, uite, scrie aici că a fost acordată în semn de felicitare și recunoaștere a meritelor deosebite la olimpiada sportivă din 1962. E foarte bine păstrată, uite și șnurul cât de clare are culorile steagului! îmi spune babe, încântat de descoperire. Dar textul e relativ scurt și nu oferă date mai multe. Proprietarul tarabei e plecat să-și cumpere mâncare, iar vecinul, lăsat să păzească exponatele, nu știe nimic care ar putea desluși povestea.

Gertrude

Pornim mai departe și ne oprim la o masă acoperită cu vederi și fotografii vechi. Pun mâna pe una ruptă ușor într-un colț, în care se vede Cazinoul din Sinaia, o clădire pe care o recunosc. O întorc, cu un presentiment că sigur dăm de un text în germană. Și da, un scris lunguieț și nițel lăbărțat trimite “multe gânduri bune prietenei mele de-o viață, Elena, din însorita Sinaia. Ne revedem curând în București!”. Semnează Gertrude, în anul de grație 1937, iar la adresă este menționată strada Teiului nr. 52, București. Zâmbim, o așezăm între celelalte și pornim iar prin marea de oameni.

O lume colorată târgul ăsta de la Negreni și oriunde te-ai uita vezi ceva care să-ți atragă atenția, fie mărfurile expuse, fie expozanții, fie cei care au venit să se bucure de tot ce pot găsi acolo. Obișnuiți cu aparatul de fotografiat îți arată chiar ei ce consideră că e de arătat. Și poveștile lor sunt cât se poate de vii. “Ridică steagul să se vadă în poză“, spune o tanti destul de apăsată de vreme către bătrânul de lângă ea. Și el îl ridică, fără să mai conteze pentru a câta oară, îl ridică să se vadă stema cu Republica Populară Română mai bine. Și un om hâtru de felul lui are și câte o poveste pentru fiecare obiect. Steagul ăla roșu a fost al Anei Pauker, nu are pe el secera și ciocanul, iar opincile astea de aici sunt ale nevestei lui badea Cârțan, au garanție 40.000 de km. Și multe altele, iar când pleci nu ai  cum să pleci decât cu tolba plină de tot felul de povești, care mai de care mai pitorești.

Halba de bere cu Tünnes & Schäl

 De pe pod facem câteva poze, apa râului sare de la un bolovan la altul în spume albe. Când dăm colțul podului, pe o masă joasă sunt înșirate halbe de bere nemțești. Mă uit la babe, îndemnându-l din ochi să ia una. – Parcă n-ai ști cum sunt! Pot să mă plimb prin târg și zece zile și să nu mă decid asupra unui lucru anume, îmi zice râzând, iar eu sunt gata să-i aduc aminte de steagul de pe catarg, când îl văd că ridică o halbă. – Am găsit una din Köln! Uite-i pe Tünnes & Schäl, uite catedrala și uite și vechea primărie! Fericit ca un copil care și-a regăsit o jucărie veche, plătește, mulțumește în română, și o pornim către ieșirea din târg. Pe drum, refacem provizia de turtă dulce și îndesăm în halbă un cucuruz fiert. În mașină, pe drum către Zalău, îmi savurez porumbul fiert și-mi aduc aminte de „Medelenii“ lui Ionel Teodoreanu și-a lui Olguță care, mâncând porumb, îi mărturisea lui Herr Direktor că se simte precum o vacă rumegând. Nu-i rău, îmi zic, uite încă un iz nemțesc. – Cum ți-a părut târgul? întreb, iar babe răspunde din spatele volanului: – Uite, vezi, mă tot gândesc la medalia aia din 1962. Cel care a primit-o și-o fi rupt oasele în traininguri și antrenamente, pentru că nu era ușor să obții așa ceva în RDG. Oare cum a ajuns medalia aici? Știu că tu spui că urmașilor nu le-a prea păsat de ea și au vândut-o, dar nemții nu-s așa. Și nici viața nu e de obicei atât de simplă, oricât am vrea noi să mergem întotdeauna în linie dreaptă de la A la B. Sunt sigur că există o poveste în spatele modaliei, sunt absolut sigur!

Și se prea poate să fie așa, dar e o poveste ce va rămâne închisă în cutia de metal, odihnindu-se pe o bucată de catifea stacojie. În culori asortate, dincolo de geamul mașinii, toamna coboară atotștiutoare peste dealurile Negreniului.