Ştiu, tăiatul porcului, sacrificatul şi transformarea lui în porţii de afumatură şi caltaboşi e o chestie tradiţională, specifică lunii Decembrie. Mai ştiu şi chiar pot înţelege (nu uşor, dar pot!) de ce  înainte de Crăciun tot Facebookul e invadat de poze şi filmari care de care mai însângerate ţi mai pline de blide, oale şi castroane pline şi ele la rândul lor de cărnuri. Ce nu pricep nicidecum e de ce unii se încăpăţânează să ne arate cum că ei au taiat şi al doilea biet animal din bătătură, după Crăciun, adica mna, uite ce ei au şi noi nu sau altfel spus, încă un prilej  de scos noi poze pe platforma socială. Uite aşa, în ciuda noastră, a tuturor ălora de pe Facebook, care au tăiat doar un porc sau chiar niciunul, că suntem vegetarieni. Fraţilor, nu vă suparaţi, dar mie mi-e cam lehamite de asemenea postări, iar pozele astea – ce au drept scop puţin nelcoşag ori stârnirea unor invidii  în ograda vecinilor – sunt cam de prost gust. Pe mine mă fac să ridic din sprâncene şi să mă mir de sărăcia duhului postacilor. Şi mă mai duc cu gândul de fiecare dată înapoi în timp, când la un tăiat de porc, mă minunam de sărăcia duhului unui unchi din marea familie de unchi şi matuşi răspândiţi pe uliţele satului.

Se facea că era prin ’86-’87, când eu eram o mogâldeaţă de vreo 4-5 ani, îmbrăcată într-o salopetă de fâş comunistă, roşie cu bretele, o mogâldeaţă care alerga prin zăpada din curtea bunicii. In acea zi se tăia porcul şi, ca în fiecare an, meşter mare la mânuitul jungherului de metal era unchiul de care vă vorbeam. Unchi care jur că avea bine de tot peste o majă şi care, de la înălţimea mea de sub un metru, părea cât o namilă. Ei bine, unchiul ăsta facuse un obicei tâmpit din a mă alerga în jurul porcului abia tăiat, el fluturând cuţitul lung şi încă murdar de sânge, ca în final să mă prindă de salopetă, să-mi vâre jungherul sub nas – la propriu – şi să mă întrebe cu faţa lui păroasă extrem de apropiată de a mea: “Ei şi acuma să-ţi taie unchiul nasul tău îngheţat? Să-l taie şi să-l dea la câini?” Scena se repeta cu o precizie catastrofală în fiecare an, spre oroarea mea de copil de grădiniţă. In zadar mă ascundeam prin casă în ziua cu pricina, bunica mă găsea şi mă scoatea afară, că doar tăiatul porcului era prilej de stat prin curte şi nu pitită pe după dulapuri. La fel de în zadar era şi bulbucarea ochilor ca broscoii când unchiul de o tonă îmi flutura cuţitul pe sub nas şi mă chestiona dacă să mi-l scurteze cu vreo câţiva centimetri – întregul gest era atât de groaznic pentru mine încât nu puteam rosti niciun cuvinţel, abia dacă respiram, în timp ce ocheanele-mi bulbucate se uitau în jos – pun pariu că cruciş – la cuţitul însângerat. De fiecare dată, scăparea mea era vecinul, aflat şi el ăn bătătura noastră să dea o mână de ajutor. Probabil văzându-mi moaca albă şi lungă şi braţele inerte de-a lungul corpului, Şoni bacsi îl zorea pe unchi să-mi dea drumul, că uite, acuş mă scurg din salopetă (nu ştiu cum se face că bunica nu a fost niciodată prezentă la scena de coşmar).

Eh, povestea s-a repetat câţiva ani, până când într-un Decembrie, ţin minte că era ultimul meu an de grădiniţă, cred că prinsesem nitel curaj, fiindcă odată prinsă de bretele şi evident cu cuţitul sub nas, la tembela întrebare a unchiului am avut răspuns. “Ei şi acuma să-ţi taie unchiul unchiul nasul tău înghetat? Sî-l taie şi să-l dea la câini?”. “Da’ de ce nu-ţi tai nasul tău, că e mare şi umflat? Dă-l la câini, că poate s-or sătura!”. Nu ştiu de unde mi-au venit cuvintele pe limbă, dar ţin minte că unchiul mi-a dat drumul, în râsetele vecinului şi a altora din ogradă. Dar tona de unchi nu râdea. Şi nici bunica – după atâţia ani în care nu a fost prezentă la scenă, acum era acolo, simţindu-se oarecum ruşinată că nepoata a îndrăznit să rostească aşa cuvinte. Evident, am fost trimisă la colţ şi apostrofată cu celebra formulă “Nu ţi-e ruşine?”. Pfff, din colţul casei unde mă plantase, am strigat că “Nu, lui să-i fie ruşine!”, ceea ce fireşte a stârnit şi mai multe râsete, şi mai multă indignare. Eh, în vacanţa aia nu m-am mai dat cu sania. Şi nici cu Csabi, copilul vecinului, nu am mai avut voie să mă joc, iar Mosu’ nu mi-a adus cele două portocale obişnuite, în timp ce sora-mea a primit pentru prima dată patru. Am suferit în tăcere, oh! cum am suferit!  Dar în anul următor, când unchiul şi-a făcut apariţia, m-am postat şi eu lângă porcul abia înjunghiat. Şi de la înălţimea mea de copil de clasa I, i-am susţinut privirea. “Hai tu numa’ hai şi mă prinde, că nu-mi pasă dacă nu mai văd portocale toată viaţa mea”. N-am rostit cuvintele niciodată, dar nici el nu şi-a mai flendurit ever jungherul pe sub nasul meu. Nu ştiu dacă o fi simţit cât de rău mă mânca limba să-i mai zic vreo două, cu riscul de a-mi face încă o dată harcea-parcea vacanţa, dar cert e că mi-a dat pace.

Cu bunica nu am avut niciodată o discuţie pe marginea întâmplării cu pricina şi nici cu altcineva. Abia anul trecut, în vară, când eram în vizită la buni, iar vecinul era şi el venit în poveşti, îl văd că se uită la mine lung, izbucneşte într-un râs zdravan şi numai ce mă întreabă: “Şi cum e, Mihaela, cu nasul lui Toderaş? Mare şi umflat, numa’ bun de dat la câini?”. Mda, pe unchiul de-o tonă îl chema Toderaş, nume pe care nu l-am suferit niciodată, dar de care îmi amintesc de fiecare dată când vad postări cu porci înjunghiaţi pe Facebook. Şi absolut mereu îmi vine o poftă nebună să mănânc portocale, cu o îndârjire de copil care ştie ca are ceva de spus.