DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Pisicile de la bloc

Unul din cele mai frumoase momente ale zilei e atunci când ies afară să hrănesc pisicile de la bloc și să stau puțin cu ele. Șase, atâtea sunt, deși doar câteodată sunt toate la un loc, în general lipsește câte una, sau două dintre ele. Sau, mai bine zis, dintre ei, că cei care lipsesc sunt, aproape întotdeauna, motanii. Prima oară când au fost amândoi, mârâiau unul la altul, însă i-am liniștit repede, așezându-mă între ei și gesticulând ușor. De atunci sunt liniștiți, se acceptă unul pe altul, se respectă și chiar au devenit, într-un fel, prieteni, ba, mai mult, dacă vreuna dintre pisici vine la farfuria lor cu mâncare, se dau la o parte și le lasă să mănânce. Evident, cel mai mult profită de asta puiuții, care, în cele câteva luni de când am grijă de ei au crescut bine.

Nu-s sociabile, aproape deloc, pisicile de la bloc, ba chiar fug de oameni. Însă, în timp, m-au acceptat ca pe unul de-al lor, îmi miaună fiecare pe limba lui, ba chiar am reușit să-i mângâi, ușor, pe cei doi puiuți, doar atât cât să le dau de înțeles că pot fi liniștiți, nu o să le facă nimeni rău. Nu cât sunt eu acolo. Și au înțeles asta, de fiecare dată când mă văd, mă întâmpină în felul lor, mieunând ușor și încurcându-se în picioarele mele, fugind în zig-zag.

Toți sunt frumoși, dar fiecare are personalitatea lui.

Lady e blândă, bună, caldă, i-a adoptat pe toți cei care au ajuns la bloc, îi lasă să mănânce din mâncarea ei și e foarte protectoare. Și de fiecare dată, fără să vreau, răutatea omului, care e egoist prin definiție (excepțiile chiar întăresc regula, și nu e doar o ”zicătură”) e pusă în balanță de felul lipsit de egoism în care Lady îi lasă pe toți să mănânce din mâncarea ei, iar ea mănâncă ce rămâne. Pe Lady nu o poți mângâia, e aproape sălbatică. Pe mine mă acceptă, vine înaintea mea fugind, până aproape mă atinge, apoi se oprește brusc și mă privește cu ochii mari. ”E în regulă, Lady, te înțeleg”, îi spun de fiecare dată, și știu că mă înțelege, pentru că nu mai ia poziția de ”start în orice clipă”, ci se așază liniștită lângă mine.

Puiuț e puiul lui Lady. I-am pus numele Puiuț pentru că totul la pisicuța asta e a tât de nevinovat, încât e ca o personificare a ceea ce înseamnă să fii copil (indiferent de specie sau rasă). Pe ea, că e pisicuță, am mângâiat-o prima oară acum trei zile. Prima dată a tresărit și a fugit la un metru mai încolo. Încet-încet, am liniștit-o, și de atunci Puiuț îmi vorbește (mieunând atât de drăgălaș) de fiecare dată, și se așază lângă mine, iar mângâierile nu mai au parte de tresăritul sperios, ci o simt liniștită, ba chiar bucuroasă că mă simte aproape. Puiuț îmi mănâncă din palmă, dacă îi dau o bucățică de mâncare, o ia ușor, liniștită, privindu-mă cu ochii larg deschiși.

Porto, motănașul cel portocaliu de numa’, e o zvârlugă, la el a fugi tot timpul în zig-zag face parte din normalitate. Chiar și când mănâncă, întâi fuge în jurul farfuriei în viteză (evident, tot în zig-zag), apoi înfulecă de parcă n-ar mai fi mâncat de cel puțin o săptămână. Porto e un haplea prin definiție. Dar e atât de scump, n-ai cum să nu-l îndrăgești, mai ales că, atunci când mă vede, fuga lui în zig-zag, încurcându-se, și el, de picioarele mele, e una motorizată (hhhrrrrr, hhhhrrrr…), în sensul că toarce în timp ce fuge. La fel și când mănâncă. La fel și când vorbesc cu el, se așază în fața mea și toarce. Pe Porto l-am mângâiat prima oară acum o zi, e foarte sperios, plus că e tot timpul într-o fugă în zig-zag.

Iubi e o scumpete de pisicuță. Iubirea ei e una la vedere, de fiecare dată când mă vede vine repede la mine, mieunând, apoi îmi caută mângâierile, lipindu-se de mine. Iubi are un fel deosebit de a-mi arăta că mă iubește. Atunci când mă așez lângă ea, se ridică pe lăbuțele din spate, pune o lăbuță pe umărul meu, iar pe cealaltă o întinde cât de mult poate, să-mi atingă fața. Când reușește e atât de fericită, își freacă căpșorul de umărul meu, apoi, după ce mă aplec puțin, și-l lipește de fața mea. Iar privirea ei, atunci când se dezlipește de mine, spune totul. De asta i-am dat numele de Iubi.

Motăpăt e tatăl lui Puiuț. Un motan care m-a acceptat din prima, când a apărut, pe neștiute, din spatele meu, apoi mi s-a lipit de mână. Niciodată nu se repede la mâncare, își așteaptă liniștit rândul (au doar trei farfurii), apoi, dacă una dintre celelalte pisicuțe vine la farfuria lui, se dă la o parte și le lasă să mănânce. Și aici e vorba de un motan care și-a marcat teritoriul de lângă bloc. Însă Motăpăt a învățat repede că aici, la bloc, toți suntem prieteni.

Motămare e, așa cum zice și numele, un motan mare, cu blana ca un jaguar. Însă, așa mare cum e, e cel mai sfios, nu vine la mâncare, atunci când celelalte pisici mănâncă, decât dacă îl chem. După ce îl chem, vine încet, să nu dranjeze, și mănâncă doar ceea ce e în fața lui, chiar dacă se uită cu poftă la mâncarea din celelalte farfurii. Pe el îl mângăi ușor. Știu că e foarte emotiv, și de fiecare dată îl asemuiesc cu taurul Ferdinand (cel din desene animate), cel care se oprea să miroase câte o floare. Așa e și Motămare, chiar dacă e ditamai motanul, e delicat, sfios și respectuos cu celelalte pisici.

Îmi sunt foarte dragi pisicile de la bloc, și fiecare întâlnire cu ele e o plăcere, un moment de destindere. Îmi recunosc zgomotul motorului mașinii, și, atunci când parchez, când mă întorc de undeva, le văd cum vine bucuroase la mașină (uneori în șir indian, alteori de-a valma), așteptându-mă să ies afară. După ce ies afară, începe spectacolul. Porto în fugă în zig-zag, Lady cu ochii doar la mine, privindu-mă cald, Iubi e doar un mieunat drăgăstos, iar Puiuț cu bucuria la vedere. Motanii, seara, nu-s ”acasă”, însă, dacă îi strig, apar de cine știe unde, bucurându-se de atenția pe care le-o acord. Și, evident, de mâncare.




 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu