DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Peștera lui Pintea, de la Rus. Valea cu abriuri. Altarul ritualic săpat în gresie

Ascunsă de vegetație, la marginea drumului, foarte aproape de Rus, cum mergi către Buzaș, o formațiune uriașă de gresii e străbătută de un tunel săpat de vreme, de apă, de vânt, ba chiar și de oameni, în unele locuri. Tunelul ăsta, lung de vreo 40 de metri, adăpostește o grotă, un abri mare, despre care se spune că e Peștera lui Pintea. Adică locul unde se adăpostea Pintea Haiducul, ascunzându-se de poterile care îl căutau. Se spune… De asta se leagă unii, de ”se spune”, așteptând să le fie oferite documente, informații precise referitoare la anumite locuri, cum e și Peștera lui Pintea, de la Rus. Însă locurile de genul ăsta nu-s trecute pe nicio hartă a vremurilor tecute, și nici nu există indicații precise, decât pe cale orală, din bătrâni: ”Se spune că…”. Și e absolut firesc să fie așa. Adică, haiducii, că de aia erau haiduci, nu-și marcau locurile de adăpost, ca să poată fi vizitate și de alții, ori ca să știe și alții unde-s acele locuri. Așa că tot ceea ce a rămas începe cu ”se spune”.

Lăsând la o parte legenda, poveștile, locul în sine e unul deosebit, tunelul ăsta fiind unic în Sălaj. Și străbătându-l dintr-o parte în alta, e ușor să-ți imaginezi cum acolo se adăposteau haiduci, adică, în cazul acesta, Pintea. Un Pintea Haiducul care și-a lăsat simțită prezența pe tot teritoriul actualului județ Sălaj, povești despre el și locurile prin care a trecut sau unde s-a adăpostit  găsindu-le la tot pasul.

Pe la Cormeniș, către Rus. Ba nu, pe pod, la Răstoci

”Bună ziua. Am venit bine încoace, ca să ajungem la Rus? Sau trebuia să o luăm de-a dreptul, pe celălalt drum?”, l-am întrebat pe primul om pe care l-am întâlnit în Cormeniș, un localnic în vârstă, care era la marginea drumului. L-am întrebat mai mult așa, ca să intru în vorbă cu el. Știam că am luat-o greșit, nu de alta, dar am mai fost prin zonă de vreo două ori.

”Api, că nu-i bine. Că-i cum zâceți, pă ălalalt drum trebuia să mereți. Tăt înainte”.

Ca să pot întoarce mașina, am mai mers în direcția greșită vreo câteva zeci de metri. Apoi, pe când ne întorceam, un copil, apărut împreună cu încă un localnic în vârstă la marginea drumului, ne făcea semn, privindu-ne serios, să oprim. Normal, am oprit. Și am deschis geamul.

Cei doi localnici în vârstă și copilul se uitau cu îngrijorare la noi, cei din mașină: ”Api, v-am oprit să vă spui să nu mereți p-acolo, pă drumul de camioane. Că or rupt aiștia drumul, de nu poci mere cu mașină mică, că ia într-atâta dai de șanțuri și ți-i rupe mașina. Mai bine mereți ‘napoi, pă unde ați vinit, și-ți videa un semn care vă duce la pod. No, pă acolo să mereți, că-i drumul mai bun. Ca păntru ‘mneavoastă”.

Cum adică ”ca păntru ‘mneavoastă?”, mi-a trecut prin minte. Adică păream așa de pierduți? Ori păream prea de la oraș ca să ne descurcăm pe drumuri de pământ? Cert e că noi, ăștia din mașină, care eram cu niște zâmbete largi pe față, cred că păream cam pierduți. Numa’ păream. Dar, ca să le facem pe plac, că prea erau binevoitori, am luat-o pe unde ne-au spus. Și, la vreo zece metri de la intersecția de unde o luasem greșit, un semn indica, de pe partea dreaptă, sec: ”POD”. Din cealaltă parte, din stânga, informațiile erau mai ample: ”POD RĂSTOCI”.

Am luat-o la dreapta, și am ajuns la podul peste Someș, ale cărui dale de beton se scuturau și scoteau niște sunete nu tocmai încurajatoare, în timp ce-l traversam ca să ajungem la drumul asfaltat.

De la drumul asfaltat, Răstoci, Ileanda, Rus, apoi, de la pod, strecurându-ne pe lângă un camion cu remorcă încărcat cu trunchiuri de copaci, am luat-o la dreapta, către Buzaș, direcție în care, după câteva sute de metri, la marginea drumului se vede o formațiune de gresii.

Am pus corturile deasupra stâncii,

deși am fi vrut să facem tabără în peștera lui Pintea. Însă mirosul greu de mucegai de pe pereții gresiilor, aerul greu de resiprat, plus faptul că acolo eram închiși, ne-au convins să schimbăm planul făcut acasă, și am urcat deasupra stâncii, acolo de unde, de la vreo 30, 40 de metri deasupra solului, aveam o panoramă superbă. Și dacă mai pui și faptul că aici, sus, aveam unde să ne agățăm hamacele, chiar dacă ne mai întrebam dacă, totuși, nu punem tabăra în peșteră, știam toți că o să rămânem la aer, înconjurați de verdele pădurii și cu orizontul în fața noastră. Deci, am pus tabăra (asta însemnând două corturi și patru hamace), la fel ca data trecută, când am fost la Tusa, la înălțime. Și la propriu, și la figurat.

Cocoțat în hamac, privind panorama din jur, mi-am spus că suntem norocoși că mai există locuri ca cel unde eram, în care să poți simți natura, să te bucuri de liniște, locuri care să nu fie trecute la ”aici e de mers”, lucru care transformă acele locuri în adevărate bulevarde. Mai ales la sfârșit de săptămână. Și de asta prefer locurile de genul ăsta, sălbatice, care nu-s la modă să fie vizitate, decât traseele de munte, foarte frumoase, dar tot mai aglomerate, încât șansele să stai la coadă pe cărare, ori să fie cine știe ce concurs pe acolo, care să transforme muntele în pistă, sunt foarte mari. De asta, cocoțat în hamacul meu, mă simțeam norocos că pot să mă bucur de frumusețea naturii, pur și simplu, fără hartă, fără planuri riguroase de trezit cu noaptea în cap ca să ajung pe cine știe ce vârf înainte să se aglomereze. E adevărat, îmi lipsesc vârfurile sălbatice ale munților, îmi lipsesc stâncile semețe, dar am, în schimb, liniște. O liniște care mă lasă să mă conectez la tot ceea ce înseamnă viață.

Peștera lui Pintea. Altarul ritualic

Hamacele, bată-le vina! Că după ce te pui în cuib, e greu să mai pleci de acolo. Cel puțin pentru ceilalți trei companioni. Eu bâțâiam de mult din picioare, de mai-mai să cad din hamac, nerăbdător să merg în recunoaștere. Și, când am văzut că doar eu voiam asta, m-am ridicat, mi-am luat aparatul foto și am luat-o la picior cu atâta bucurie, încât a trebuit să fac eforturi serioase să nu o iau la fugă, de-a dreptul. Acuma, tot am alergat puțin, de nebun, prin pădure, dar m-am potolit repede. Iar asta pentru că eram curios nu neapărat de peștera lui Pintea, pe care o mai văzusem, dar mai ales de altarul săpat în stâncă, și pe lângă care era să trec fără să-l observ, dacă nu era Andrei care să-mi spună: ”Uite, ăsta cred că e săpat de om”.

Am lăsat altarul pentru mai târziu, și am coborât la peșteră. Adică, m-am strecurat pe lângă colțul de gresie care mărginește tunelul, apoi, odată trecut de cealaltă parte a stâncii, am urmat cărarea de nisip fin (gresie măcinată de timp, apă și vânt), către peștera lui Pintea. Peștera e, de fapt, un abri, cu o boltă mare sub care se pot adăposti cu ușurință o duzină de oameni, ba chiar mai mulți. Și, dacă e să te gândești de ce s-ar fi adăpostit acolo Pintea, accesul către peșteră se face urmând o cărare îngustă aflată fix la marginea stâncii, de unde hăul măsoară cel puțin 10 metri, o cădere fiind fatală. Ei, bine, haiduc fiind, locul ăsta ar fi fost numai bun să te aperi, în caz că te găsește careva, pe cărarea îngustă neîncăpând mai mult de o persoană. Asta dacă te găsea careva, locul cu pricina fiind destul e ascuns privirii, în schimb oferindu-ți o perspectivă foarte bună în jur, ceea ce-ți oferea avantajul de a fi primul care îl observă pe celălalt. Acuma, dacă o fi fost așa sau nu, totul se rezumă la ”se spune”. Însă, chiar dacă abriul ăsta, la fel ca tunelul care traversează gresia uriașă, sunt naturale, în unele locuri se poate observa cu ușurință intervenția omului, urmele lăsate de om în gresia ușor de săpat neputând fi confundate cu altceva.

După ce am mers dintr-o parte în alta a tunelului, de mai multe ori chiar, m-am dus la altar. Ce înseamnă altar, în cazul de față? O scobitură mare, săpată de mâna omului, fără doar și poate, un loc în care să poată sta cineva. De obicei, locașurile ăstea se săpau la altarele ritualice precreștine. Deasupra locașului ăstuia se poate vedea un fel de jgheab săpat în ceea ce cândva era o boltă mult mai mare decât ce a rămas acum, care se prea poate să fi fost un horn pe unde să iasă fumul de la focul aprins sub boltă. Acum, după surparea boltei, se mai vede doar o parte a hornului, cu marginile evident săpate de mâna omului, urmele lăsate de uneltele omului fiind vizibile cu ochiul liber.

La câțiva pași, niște scobituri, un fel de arce de cerc, săpate de jos în sus, plus niște semne ciudate, pe care nici măcar n-am încercat să le interpretez. Nu de alta, dar locașul de veghe mi-a captat atenția. Iar asta și pentru că un locaș asemănător cu acesta se află la Cristolțel, acolo unde pereții sunt acoperiți de petroglife, chiar lângă altarul de acolo. Iar prezența altarelor ăstora vorbește despre prezența omului, încă din vremuri străvechi, în partea asta de lume.

Valea cu abriuri

I-am convins, într-un final, pe ceilalți să se ridice din hamace și să mergem să vedem ce ascunde valea de lângă zidul de gresie. Adică, eu știam ce ascunde (doar am mai fost o dată acolo), dar am vrut să redescopăr ”minunile” ascunse în vale.

Sunt abriuri în cascadă pe valea asta, toate impresionante și care te fac să dai capul pe spate, atunci când, sub cupolă fiind, încerci să le cuprinzi cu privirea. Și toate-s colorate, cu tot felul de forme și scrijelituri ciudate (cele mai multe naturale, dar și câteva care sunt ca urmare a activității omului), și chiar dacă era deja pe înserat, ori cu atât mai mult, senzația de ”poveste” era și mai intensă.

Am luat la rând abriurile din vale, însă unul dintre acestea este deosebit, ceva îl scoate în evidență, îl face diferit de celelalte. Nu pentru că e foarte mare, cu o cupolă înaltă, ci pentru culoarul drept, sau, mai bine zis, cu marginile drepte, drepte, ca și cum ar fi fost decupate cu un aparat de mare precizie, care despică abriul în două și care, urcând pe acolo, te scoate la suprafață, trecând, la propriu, prin cupola abriului. Culoarul ăsta drept, despicătura asta aproape perfectă din gresie e rodul apei, care a decupat gresia de-a lungul timpului, până când o bucată uriașă din cupolă s-a prăbușit și a creat culoarul ăsta.

”Știți pe unde o să urcăm?”, i-am întrebat pe ceilalți, care stăteau și se uitau la despicătura asta uriașă din gresie. ”Da, exact, pe acolo, prin culoarul ăla”.

Acuma, adevăru-i că fiecare dintre noi și-a dorit să urce pe acolo, chiar dacă ultima porțiune pare cam periculoasă, din cauza lipsei zidurilor laterale de care să te poți agăța, la o adică. Așa că spusele mele nu au fost altceva decât un fel de ”start”.

E o senzație aparte să urci abrupt, având de o parte și de alta a ta zidurile drepte, aproape netede, ale stâncii, ca și cum deschizătura aia dintre pereții de stâncă s-ar putea închide în orice moment. Însă cu atât mai fain. Și când, după ”Căliiin, am reușit să urc de una singură!”, am ajuns sus, deasupra abriului uriaș, exaltarea era la cote maxime. Mă rog, poate nu chiar maxime, dar la un nivel ridicat. Până la urmă, de câte ori ai ocazia să treci prin zid?

Din hamac, la Someș. De la Someș, pe un drum pitoresc, către casă

După incursiunea prin valea cu abriuri și urcușul prin deschizătura din gresie, hamacele au devenit loc de povești. Asta până când s-a întunecat de-a binelea, când am schimbat hamacele pe izoprenul sau salteaua din corturi. În mod normal, locul meu de dormit era lângă Andrei, în cortul mai mic. Dar după ce Florina, cu privirea pierdută, tot vorbea ”Dar dacă vin oamenii răi? Dar oamenii răi?”, am schimbat cei 70 de centimetri lățime din cortul lui Andrei, pe vreo 40 de centimetri, și ăia micșorându-se în timpul nopții, dintre saltelele din cortul fetelor. Cu alte cuvinte, somn pe apucate, că nici să mă întorc de pe o parte pe alta nu aveam. Dar dacă ”oamenii răi”, ce poți să faci? Stai de planton.

Am strâns tabăra târziu, a doua zi, înspre seară, apoi, după o scurtă drumeție pe malul Someșului, am plecat înspre casă. Nu pe unde am venit, ci pe unde am fi vrut să venim. Adică pe drumul nemodernizat, rupt de camioanele care cară copacii doborâți din pădurea de dincolo de drum, să nu se vadă. Un drum pitoresc, parcă uitat de lume, care trece prin zone cu peisaje frumoase, un drum mărginit de lanuri de grâu acoperind pământul ca o plapumă aurie, dealuri verzi și  sate liniștite. O adevărată încântare. Și puțin ciudat. Nu din cauza drumului în sine, ci din cauza unui CD pe care Andrei l-a găsit în câmp, nu departe de Someș, a cărui muzică o ascultam, mergând cu mașina încet, cu vreo 20 la oră. Am pus CD-ul în player, curioși de ce o să auzim. Și am auzit colinde. Așa că, în plină vară, noi am ascultat colinde, aproape tot drumul până acasă. Și când mă gândesc că nici iarna nu ascult colinde…

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*